David Perlov s-a născut ȋn 1930 ȋn Rio de Janeiro şi a crescut ȋn Sao Paolo. După opt ani petrecuţi ȋn Paris, ȋn care a lucrat la Cinemateca Franceză condusă de Henri Langlois şi a colaborat cu documentaristul Joris Ivens, a emigrat ȋn Israel şi a ȋnceput să realizeze filme documentare. Perlov nu s-a simţit ȋn largul lui ȋn climatul cinematografic al statului proaspăt format, ȋnclinat spre propagandă sionistă, cu jurnale de actualităţi produse pe bandă, care promovau valorile socialiste şi care ȋncercau omogenizarea evreilor sosiţi ȋn număr mare din toată lumea, de oriunde ȋi goneau ororile războiului.
Lui Perlov i se părea că aceste metode limitează posibilităţile artistice şi umaniste ale cinematografiei. Filmul B'Yerushalaim / Ȋn Ierusalim (1963), cea mai cunoscută operă a sa (ȋn afară de Jurnal 1973-1983), e o operă de non-ficţiune liberă şi lirică despre Ierusalimul anului 1963. Cȃnd a apărut documentarul, era clar că a luat naştere o formă nouă, numai că, ȋn loc să-l ȋncurajeze pe tȃnărul Perlov, autorităţile i-au pus ȋn cale şi mai multe obstacole. Ȋn perioada aceasta, nu se putea face film independent ȋn Israel - era obligatoriu avizul unei instituţii.
Perlov - excentric, pasionat de artă, poezie şi frumos - primea din ce ȋn ce mai puţine comenzi din partea statului. A hotărȃt atunci să cumpere o cameră de 16mm şi să ȋnregistreze ȋmprejurimile - strada, familia, prietenii, jurnalele de actualităţi politizate de la televizor. A continuat să filmeze materiale pentru Jurnal ȋntre 1973 şi 1983, pȃnă cȃnd a acumulat şase episoade de o oră. A luat camera cu el ȋnapoi ȋn Brazilia şi Paris, să capteze pe peliculă redescoperirea miturilor copilăriei lui ȋn Sao Paolo şi revelaţia din Paris.
Pe vremea cȃnd Israel avea un singur post de televiziune - televiziunea publică, Jurnal era difuzat de fiecare dată cȃnd Perlov ȋncheia cȃte un capitol. Aşadar, fără să fi fost distribuit ȋn sălile de cinema, Jurnal a ajuns destul de celebru ȋn Israel. Cineaşti israelieni din generaţii diferite ȋl consideră cel mai important film din cinematografia naţională, dar influenţa lui Perlov asupra generaţiilor care i-au urmat nu e ȋncă foarte clară. Stilul lui cinematografic e apreciat şi discutat adesea, dar n-a fost adoptat de nici un alt cineast.
Cȃt de naiv am putut fi să cred că arta şi politica pot, ȋn decursul vieţii unui om, să uşureze suferinţa lumii... - Yoman (Jurnal, Partea a VI-a)
Deşi industria culturii ȋncerca (şi ȋncă mai ȋncearcă) să spună ceva despre arhetipuri - familia israeliană, bărbatul israelian, kibbutz-ul, conflictul ȋntre arabi şi evrei - sau să ridice probleme de etnie sau rasă, Perlov n-a fost tentat de nici una din aceste direcţii. Pentru el, o fiinţă umană este, ȋn primul rȃnd, o fiinţă umană. Totuşi, a fost mai mult decȃt capabil să utilizeze şi să ridiculizeze clişeele prin care ideile ȋncearcă să pună stăpȃnire peste oameni.
De la fereastra casei lui - orizontul oraşului, filmat iar şi iar. Apus după apus. Natură moartă. Tristeţea strȃns legată de trecerea timpului - e punctul de vedere sfȃnt al cineastului. La un an după ce a ȋnceput să-şi filmeze jurnalul, Perlov s-a mutat ȋntr-un bloc turn de 14 etaje, la ultimul nivel. Cum Tel Aviv avea, pe atunci, un singur zgȃrie-nori adevărat, fereastra lui ȋi oferea cea mai amplă perspectivă asupra oraşulul.
Perlov e lăudat astăzi ȋn cercurile ȋnalte ale industriei filmului din Israel, dar e apreciat mai degrabă pentru calităţile estetice ale filmelor sale, nu pentru spiritul de frondă, cȃnd, de fapt, lupta unui om liber ȋmpotriva instituţiilor (nu foarte diferite de cele din regimul comunist) care sunt blocate ȋn propagandă ar fi trebuit apreciată mai mult. Poate că acest aspect e uitat pentru că dihotomia ȋntre sionismul clasic şi lupta politică a Israelului contemporan nu e ȋncă destul de evidentă, şi instituţiile de astăzi ştiu să lase loc "criticilor constructive" pentru a preȋntȃmpina o eventuală revoltă.
Tehnologia are rolul ei ȋn diminuarea gloriei trecutului - ȋn zilele toamnei digitale, e mai greu să-ţi aminteşti de iernile aspre ale filmului. Astăzi, e atȃt de simplu să filmezi de unul singur, ȋncȃt poezia nu justifică cerneala şi hȃrtia pe care e scrisă.
Acolo unde cuvintele rostite mi se par neȋnsemnate, adaug şi comentariul meu - David Perlov, ȋntr-un interviu
Cea mai cunoscută scenă din Jurnal e una deosebit de simplă: Perlov filmează ȋn bucătărie. Fiica lui mănȃncă supă. Ȋi oferă şi lui o porţie, deşi nu-i putem auzi cuvintele; Perlov narează: "Fiica mea Naomi. Supa e tentantă, şi trebuie să mă hotărăsc - să filmez supa sau să mănȃnc supa." Dilema aceasta simplă exprimă cea mai apăsătoare problemă a unui cineast: filmările fac parte din viaţă, sau sunt ȋn afara ei? Aceasta e prima dovadă a firii poetice a lui Perlov - nu ȋncearcă să se ascundă ȋn spatele camerei, să ne inducă senzaţia că suntem martorii unui naturalism plat.
A venit vremea să nu ne mai temem de cultura ȋnaltă [ȋn cinematografie] - David Perlov, ȋntr-un interviu
Arta poate ajunge la viaţă, chiar ȋn vreme de război. Perlov acuză jurnaliştii care, ȋn timpul Războiului din Liban din 1982, "au mers pe calea bătătorită", evitȃnd ororile, şi ne arată ȋn schimb o descriere adevărată a războiului, ȋn schiţele celebre ale lui Goya, Los desastres de la guerra.
Un exemplu personal: Ȋn celebrul documentar În Ierusalim, nişte eleve care aşteaptă autobuzul opresc trecătorii să-i ȋntrebe cȃt e ceasul. E o distracţie cu care îşi omoară timpul. Ȋn filmul meu, Himnon / Imn (2008), am recreat intenţionat scena aceasta, ȋntr-un alt cadru narativ. Aproape singura persoană care a recunoscut trimiterea a fost fiica lui Perlov.
Naraţiunea e o unealtă a minţii, nu a simţurilor - Perlov, ȋntr-un interviu
Jurnal-ul lui Perlov e o lecţie despre importanţa unui glas. Trebuie să ȋnţelegeţi că vocea lui Perlov nu e una de nativ israelian. Accentul lui brazilian puternic, tonul grav şi dicţia imperfectă sporesc senzaţia de intimitate, sentimentul că "nu ai motive să te temi". E ca şi cum un unchi imigrant ȋndrăgit ȋţi vorbeşte direct, fără să pozeze. E o ocazie şi mai rară ȋn contextul unui proiect israelian perpetuu - omogenizarea evreilor care au imigrat din toate colţurile lumii. Rar auzi un comentariu ȋn ebraică - fie el la radio, la televizor, sau ȋntr-un film-, rar auzi un imigrant vorbind ȋn amestecul lui propriu ȋntre ebraică şi limba maternă (ȋn acest caz, portugheza). Asta ȋl apropie şi mai mult pe privitor de Perlov, confruntȃnd o realitate care, de regulă, ȋncearcă din greu să asimileze oamenii ȋntr-o imagine, să justifice şi să distreze, să aline şi să educe masele.
Una dintre cele mai remarcabile trăsături ale Jurnalului e manipularea inteligentă a imaginii şi sunetului. Sincronizarea ȋntre imagine şi sunet nu e niciodată soluţia standard, nu e niciodată o primă opţiune facilă. Spre deosebire de "jurnalele Mekas", Perlov n-a fost mulţumit să filmeze timpurile şi oamenii interesanţi din jurul lui şi să adauge deasupra nişte muzică. Din contră, de multe ori, personajele şi oamenii sunt observaţi mai bine fără coloană sonoră. E ca şi cum ai ȋmpărţi un compartiment de tren cu o femeie frumoasă şi ai ajunge ȋn momentul (uneori) oribil ȋn care ea deschide gura şi magia dispare.
Cele mai multe mulţumiri pentru ȋnflorirea cinematografiei israeliene contemporane ar trebui să-i fie acordate nu unei inspiraţii neaşteptate, nu unei abilităţi a culturii să atingă o masă critică de istorie, artă şi libertate. Din păcate, e mai degrabă efectul comercializării culturii datorită televiziunii prin cablu şi a legislaţiei care favorizează producţia de film. O dovadă ȋn plus e că nu avem un program comun sau o estetică să lege toate aceste filme.
Cum Israelul n-a fost nici o parte a lumii comuniste, nici o parte firească a Vestului, sfȃrşitul Războiului Rece n-a dat naştere dihotomiei pe care cineaştii europeni o folosesc astăzi ȋn filme. Israelienii nu-şi pot accesa trecutul conştientizȃnd ȋn ce fel e "diferit". Cumva, s-a creat o iluzie (sau a fost negată pur şi simplu realitatea) că există un curs firesc al culturii, fără momente de glorie sau vremuri grele de reinterpretat. Ȋn loc să urmeze o tradiţie estetică sau să i se opună vreuneia, israelienii fantazează despre comedii estivale, filme cu zombie şi thrillere. La polul opus sunt cineaştii conştiincioşi care ȋncearcă să ia locul sociologilor, folosind problemele sociale, etnice sau politice ca pretext pentru filme. Dacă luăm ȋn considerare posibila moştenire culturală lăsată de Perlov, această tendinţă (globală) nu duce nicăieri.
Faci un jurnal pentru că trebuie, nu pentru că vrei să creezi un gen cinematografic - Perlov
Mȃna lui Abrasza: un prieten pe patul de moarte arată cu degetul spre tavan - "Ᾰsta e punctul meu de vedere". Perlov mişcă ȋn sus camera de-a lungul braţului - dar se opreşte ȋn dreptul mȃinii. E mai puţin important să vedem ȋncotro arată. Degetul unui muribund arată ȋnspre ceva. Asta-i tot.
Elad Keidan s-a născut în anul 1979 în Haifa, Israel. A absolvit în 2008 şcoala de film Sam Spiegel din Ierusalim. Filmul său de absolvire, Hymnon / Imn (2008) a câştigat numeroase premii la festivaluri internaţionale, cel mai important fiind Marele Premiu al secţiunii Cinefondation la Cannes în 2008. Filmul a câştigat în 2009 şi trofeul Festivalului de Film NexT din Bucureşti.