Dacă privim înapoi la poveştile cu feţi frumoşi puri şi eroici şi cu zmei, care, deşi aveau zeci de vieţi şi reveneau mereu pe scenă, nu se deziceau niciodată de rolul răului strident, realizăm că în basmele aflate în afara cărţilor, delimitările sunt din ce în ce mai greu de făcut. Zmeii nu mai sunt pur şi simplu zmei; au drame, motive, scuze şi argumente pentru acţiunile lor şi, chiar dacă asta nu îi absolvă de păcate, le oferă un dram de credibilitate şi simpatie. Prin urmare, psihologia principiului cauzalităţii transformă albul şi negrul în tonuri de gri.
În istorie, fie ea cinematografică sau nu, Leni Riefenstahl este prezentată ca un zmeu mai mic cu chip de Cosânzeană, o personalitate emblematică a cinematografului, de un talent incontestabil, urmărită însă, precum o umbră copleşitoare şi întunecată de omniprezenta polemică ce-i analizează demersurile carierei. Dacă intenţiile sale au fost mai mult ideologice decât pur artistice şi prin urmare merită blamate, rămâne încă un mister şi (cum ne place să arătăm cu degetul) la latitudinea fiecăruia. Un lucru este însă sigur, filmele sale au avut un impact extraordinar asupra manierei de a filma şi au împins cinematografia mai departe.
Protagonista filmelor montane ale lui Arnold Fanck
Leni Riefenstahl, pe numele ei complet Helene Bertha Amelie Riefenstahl, s-a născut pe 22 august 1902 într-o familie avută, de clasă mijlocie, din Berlin. Datorită afacerilor prospere (de instalaţii sanitare şi încălzire) pe care le conducea tatăl său, a avut avantajul, încă de mică, de a-şi permite să-şi urmeze vastele interese culturale şi sportive. Cu timpul, a devenit tot mai atrasă de artă şi, combinând cele două mari iubiri şi interese ale sale (sportul şi apoi şi arta), a descoperit dansul, în special formele spontane şi romantice ale acestuia, introduse poporului german de către Isadora Duncan. Deşi tatăl ei se opunea vehement aspiraţiei spre scenă a fiicei, Riefenstahl a fost mereu protejată de mama sa, care i-a oferit libertate deplină. La vârsta de 21 de ani, mânată de spiritul său independent, a părăsit căminul familiei şi a devenit o dansatoare de profesie, cu peste 70 de spectacole solo. La aceeaşi vârstă, era şi o jucătoare de tenis excepţională, gimnastă şi schioare.
Primii paşi spre capodoperă
Primul pas înspre cinematografie l-a făcut în anul 1925 când, impresionată şi captivată de frumuseţea imaginilor surprinse în peisajul montan din filmul Der Berg des Schicksals (1924), l-a căutat pe regizorul Arnold Fanck, care la rândul lui surprins de frumuseţea şi aptitudinile fetei, a invitat-o să se alăture echipei sale. Fanck era unul dintre pionierii acelui gen de film montan atât de popular în Germania anilor '20 (gen care avea la bază lupta individului cu forţele naturii şi a cărui acţiune, evident, se petrecea mereu în munţi).
Folosindu-se de abilităţile actriţei de a schia, dansa şi juca, a distribuit-o în următoarele 5 filme ale sale: Der Heilige Berg / Muntele vrăjit (1926), Der Grosse Sprung / Marele lanţ de munţi (1927), Die Weisse Holle vom Piz Palu / Infernul alb de pe Vârful Palu (1929), Sturme uber dem Mont Blanc / Furtună pe Mont Blanc (1930) şi Der Weisse Rausch - Neue wunder des Schneeschuhs / Fum alb - nouă minune a pantofilor de iarnă (1931). În tot acest timp, cu un simţ al observaţiei şi al detaliului foarte pregnant, Leni Riefenstahl a învăţat uşor, uşor de la mentorul său Fanck bazele regiei şi ale cinematografiei / fotografiei şi a deschis astfel calea către adevăratul ei talent, ce avea să o transforme într-una dintre cele mai controversate personalităţi ale industriei.
Deja la vârsta de 30 de ani, Riefenstahl pusese bazele propriei sale case de producţie şi, în 1932, şi-a făcut debutul în regie cu un film montan numit Das Blaue Licht / Lumina albastră. Filmul se baza pe o legendă veche în care o lumină albastră misterioasă se abătea de la cristalele dintr-o grotă montană asupra caselor unui sat, atunci când era lună plină. Riefenstahl joacă rolul Juntei, o femeie alungată din sat şi considerată vrăjitoare (va suna familiar spre sfârşitul articolului), pentru că este singura care cunoaşte drumul spre cristale. Când sătenii încearcă să fure cristalele din grotă crezând că o să-i scape de sărăcie, acestea îşi pierd puterile magice şi, ca pedeapsă pentru lipsa de credinţă a sătenilor şi dorinţa de a se îmbogăţi rapid, totul duce la evenimente catastrofale.
Elementele mistice şi religioase din Das Blaue Licht, combinate cu un simţ strict al ierarhiei claselor, reamintind de un trecut mitic în care omul trăia fericit împreună cu natura, aveau să reapară mai târziu în ultima sa creaţie de ficţiune (Tiefland, 1954). Filmul a făcut impresie la Vatican şi a obţinut medalia de argint la Festivalul de Film de la Veneţia. După acest succes răsunător în Europa, regizoarei i s-a oferit o carieră la Hollywood, însă, în ciuda faptului că mulţi dintre prieteni şi colaboratori emigrau fără ezitare, aceasta a refuzat toate aceste invitaţii de a-şi părăsi ţara.
Hipnotizată de Adolf Hitler
În primăvara aceluiaşi an, îndemnată de jurnalistul anti-nazist Ernst Jaeger, Riefenstahl s-a alăturat mulţimii Berlinului la Sportspalast să asculte discursul "electoral" al lui Adolf Hitler, care viza scaunul preşedinţiei. Era primul contact dintre cei doi, iar întâlnirea o lăsase pe regizoare de-a dreptul năucită şi hipnotizată. Devenise fascinată de prezenţa acelui bărbat şi de puterea discursului lui şi, în stilul ei caracteristic în care tot ce-şi dorea trebuia să se întâmple, l-a căutat imediat şi i-a cerut o întâlnire. S-a dovedit că Hitler, la rândul său, era un vechi admirator al femeii; pentru el, Leni Riefenstahl reprezenta imaginea noii femei puternice, a eroinei cu puteri supraomeneşti, a reginei munţilor şi, asemenea filmelor sale care conţineau un amestec de romantism, dramă şi frumuseţe, reprezenta visul arian.
Amintindu-şi de această întâlnire, Leni Riefenstahl îl descrie pe Hitler în documentarul Die Macht der Bilder: Leni Riefenstahl / Minunata şi oribila viaţă a lui Leni Riefenstahl (1993, r. Ray Muller) ca fiind un bărbat modest, politicos şi prietenos, care era însă înconjurat de o aură hipnotizantă.
Întâlnirea lor a dat roade şi a plasat-o pe Riefenstahl într-o poziţie favorabilă pentru cariera ei cinematografică. Hitler, ca şi Josef Goebbels (Ministrul Propagandei Populare), a înţeles încă de la început puterea filmului ca mijloc de manipulare şi, deşi majoritatea filmelor de propagandă de atunci apăreau ca buletine informative înaintea filmelor în sălile de cinema, ştia că imaginea sa nu va putea atinge niciodată măreţia pe care şi-ar fi dorit-o şi pe care, considera el, doar un adevărat artist ar fi putut să o sculpteze. La acest nivel, se va face simţită prezenţa mâna doamnei Riefenstahl.
Din acest punct, începe panta care a etichetat viaţa regizoarei. Controversele, minciunile, anchetele, toate revin la acest moment cheie. Hitler tocmai fusese desemnat cancelar al Germaniei în ianuarie 1933 şi, întoarsă din Groenlanda de la ultima colaborare cu Fanck, Leni Riefenstahl s-a ocupat de prima sa încercare de film propagandist, şi anume Der Sieg des Glaubens / Victoria credinţei (film crezut iniţial pierdut), încercare renegată de regizoare din cauza incapacităţii acesteia de a atinge perfecţiunea dorită. Dar filmul, deşi la un stadiu care denotă o anumită stângăcie atât din partea regizoarei, cât şi a partidului, conţine elemente care anunţă sosirea capodoperei lui Riefenstahl.
Anii de glorie
Triumph des Willens / Triumful voinţei (1935) a fost un proiect pe care Leni Riefenstahl l-a refuzat iniţial. Ea povesteşte că nu mai dorea să realizeze încă un film de propagandă şi încerca să-i explice Führer-ului că nu are experienţă în a face documentare. Dar, probabil, tentaţia a fost prea mare în momentul în care i s-a oferit nu numai control deplin artistic, dar şi de organizare pentru întreaga întâlnire. Ca să iasă exact cum îşi dorise, regizoarea a apelat chiar şi la metode mai puţin ortodoxe pentru racolarea echipei sale: când operatorul Schunemann a refuzat să lucreze la film, Riefenstahl s-a plâns la Ministerul Propagandei că acesta ar fi boicotat un "ordin direct de la Führer."
Filmul celebrează al 6-lea congres al Partidului Nazist din septembrie 1934 la Nürnberg şi avea să devină atât imaginea nazismului, cât şi cel mai puternic film de propagandă făcut vreodată; un spectacol grandios care surprinde o masă de sute de mii de adepţi şi soldaţi ai fascismului în contrast cu Führer-ul care, singur într-o imagine hiperbolică, vorbeşte despre o Germanie unită. Tehnic, libertatea regizoarei i-a oferit posibilitatea să inoveze, introducând aşa-zisele mişcări de macara (liftul care se ridică peste toţi), fade-urile care unesc structurile narative, trav-uri imense de-a lungul soldaţilor, transformând Nürnberg-ul într-o scenă în care niciun detaliu nu era trecut cu vederea. Când povesteşte despre realizarea filmului, Leni Riefenstahl menţionează că nimic nu a fost regizat, că ea a filmat istorie pură. Se ştie însă că perfecţiunea regizoarei n-ar fi lăsat nimic la voia întâmplării şi, astfel, nu numai că a contribuit substanţial la organizare, dar a şi cerut duble pentru secvenţele care nu atingeau nivelul pe care şi-l dorea.
Triumph des Willens a câştigat numeroase premii internaţionale şi a fost elogiat de mulţi, lucru care i-a oferit mână liberă artistei şi pentru următorul său proiect de documentar: surprinderea Jocurilor Olimpice organizate în 1936 la Berlin. Deşi ea spune că filmul de propagandă pentru ea s-a terminat odată cu Triumph des Willens, în Olympia nu numai că se găsesc elemente care îndreaptă evident înspre imaginea fascismului, dar filmul a şi fost finanţat "în mod indirect" de către Al Treilea Reich.
Însă, de această dată, performanţa realizată de Riefenstahl depăşeşte politicul şi transcende spre o lirică a corpului uman şi un imn cinematografic al sporturilor pe care le iubea ea însăşi încă din copilărie. Îndemânarea şi perfecţiunea cu care regizoarea a realizat documentarul n-au fost egalate niciodată şi reprezintă cea mai puternică mărturie a geniului şi talentului cu care Riefenstahl era înzestrată. Şi de această dată amplasările au fost transformate în adevărate platouri reale: au fost construite turnuri pentru camere şi săpate tranşee pentru a obţine diferite unghiulaţii, au fost realizate obiective pentru a surprinde din depărtare chipurile atleţilor şi i s-a pus la dispoziţie o echipă de sute de oameni plasaţi strategic cu camere de filmat pentru a surprinde absolut totul. Materialul de 400 de km de peliculă a fost montat, ca de obicei, de însăşi Riefenstahl, într-un proces de aproape doi ani, iar rezultatul a devenit, ca şi în cazul Triumph des Willens, o capodoperă cheie în cinematografie, indiferent de natura sa morală sau ideologică.
Căderea în dizgraţie
Riefenstahl s-a retras apoi din scena politică şi s-a întors la un proiect mai vechi al său, Tiefland, care amintea de prima sa operă de ficţiune. Dar montajul final al filmului a fost întrerupt de sfârşitul războiului şi de capitularea Reich-ului lui Hitler. Judecata nazismului a fost aspră în faţa acuzaţiilor de neiertat şi, inevitabil, s-a ajuns şi la ancheta doamnei Leni Riefenstahl. De-a dreptul şocată la vederea imaginilor Holocaustului şi negând cu înverşunare dovezile care arătau că a folosit pentru Tiefland ca figuraţie persoane dintr-un lagăr, cineasta a scăpat de pedeapsa capitală, fiind considerată doar o simpatizantă naivă a fascismului (ea niciodată nu intrase ,de fapt, în partid). Dar cariera sa se terminase în acest punct. Nimeni nu i-a mai oferit posibilitatea unui alt proiect cinematografic, nici măcar cei care i-au elogiat cu atâta ardoare filmele. A devenit, din acest moment, paria industriei filmului.
Pasionată în continuare de film şi fotografie, Riefenstahl a evadat pentru o perioadă, la sfârşitul anilor '60, într-un spaţiu în care nu era arătată cu degetul: Africa, mai exact în inima unui trib din Sudan, fiind atrasă de cultura şi viaţa acestora, pe care le considera intacte. Primul volum de fotografii din tribul Nuba a fost publicat în 1973. S-a orientat apoi spre fotografiile şi filmările subacvatice, iar documentarul său subacvatic, Impressionen unter Wasser / Impresii din adâncuri, a fost lansat în 2002 în cinstea aniversării a 100 de ani de viaţă. Purtând mereu cu ea marele regret că l-a cunoscut pe Adolf Hitler şi că şi-a pecetluit soarta cu filmul Triumph des Willens, la vârsta de 101 ani, regizoarea s-a stins din viaţă în casa ei din Germania.
Deşi ideologiile sale politice rămân controversate şi încă împart lumea în două tabere bine definite, ele n-ar trebui să umbrească valoarea talentului şi a filmelor artistei. Fie că ne place sau nu, Riefenstahl a fost un pion important în istoria cinematografului şi poate cea mai strălucită regizoare, cu o cerebralitate şi un spirit rece al perfecţiunii indubitabile. Chiar dacă merg cel mai bine împreună, consider totuşi că omul şi arta ar trebui judecate separat. Câteodată trebuie ignorat micul orator obişnuit să-şi facă loc prin uz de cuvinte şi trebuie văzut totul ca o exercitare a şarmului care să facă deliciul subtililor, singura formă de şarm care era de altfel cunoscută şi accesibilă la vremea aceea.
Ironic şi paradoxal, viaţa controversată a regizoarei mă duce cu gândul la unele filme ale lui Woody Allen în care există o temă (cel mai clar în Sweet and Lowdown, 1999 şi Bullets Over Broadway, 1994) ce trădează fascinaţia artistului faţă de diferenţa om-artă. În asemenea filme, personaje antipatice, imorale şi negative reuşesc să creeze artă pură, ajungând (spre deosebire de pseudoartişti - vezi Bullets Over Broadway) chiar să sacrifice totul în numele ei. Chiar dacă Leni Riefenstahl nu întruneşte toate cerinţele unui personaj à la Woody Allen, teoria pare că funcţionează foarte bine în cazul ei. La urma urmei, "moralitatea este contrabandă în vremuri de război".