Film Menu / iunie 2010
Portret Frederick Wiseman
"Reporter: În filmele tale nu există o manipulare conştientă a realităţii, ci mai degrabă...
Wiseman: Sigur că e conştientă. Cum poţi să spui asta?"
 
"Ceea ce încerc eu să fac este să montez filmele astfel încât ele să aibă o structură dramatică. De aceea, am rezerve în legătură cu termenul de cinema observaţional sau cinéma vérité, deoarece, pentru mine, cinema observaţional înseamnă doar să stai pe acolo, un subiect fiind la fel de interesant ca celălalt. Cel puţin pentru mine asta nu este adevărat şi mi se pare că cinéma vérité e doar un termen franţuzesc pompos care nu are nici un sens."
 
Wiseman caută foarte mult drama în locurile în care filmează. Toate situaţiile surprinse şi apoi alese de el au ceva excepţional şi dramatic: o adolescentă îşi acuză tatăl vitreg de hărţuire sexuală în prezenţa lui, a mamei, a unei funcţionare şi, desigur, a camerei. Tensiunea momentului e mai captivantă decat în multe filme de ficţiune şi totul pare jucat foarte bine. De multe ori reacţiile persoanelor, deşi reale, nu par adevărate. Ceea ce se întâmplă în realitate poate părea de multe ori fals pentru că adevărul şi realitatea nu se confundă întotdeauna. Prin răbdarea şi insistenţa lui, Wiseman reuşeşte să găsească în realitate secvenţe pe care alţii se chinuie mult să le construiască cu actori.
 
Stroheim spunea că "... trebuie doar să priveşti realitatea cu destul de multă insistenţă pentru ca ea să-şi releve urâţenia." Ce face Wiseman este, prin insistenţa lui asupra personajelor, să extragă drama din momente aparent banale. Insistând pe o situaţie aparent nedramatică, reuşeşte să releve tensiunea şi problemele care se ascund unui ochi superficial. De aici poate veni confuzia cu un gen de cinema direct, brut, nemanipulator. În Public Housing (1997), o bătrână curăţând o varză şi vorbind despre nimicuri este portretizarea emoţionantă şi ideală a unei probleme sociale foarte răspândite.
 

"Filmele mele se bazează pe acţiuni neregizate şi nemanipulate. Montajul şi felul în care filmez sunt foarte manipulatorii. Ce alegi să filmezi, modul în care alegi să filmezi, felul în care montezi şi felul în care structurezi filmul sunt alegeri subiective pe care eşti nevoit să le faci. Pentru Belfast, Maine (1999) am avut 110 ore de material din care am folosit doar 4 ore, aproape nimic. Cum alegi să comprimi o secvenţă reprezintă alegere, cum sunt aşezate secvenţele în relaţie cu alte secvenţe reprezintă o alegere."
 
Wiseman susţine că filmele lui sunt dezvoltarea unei experienţe personale, şi nu un portret obiectiv sau ideologic al subiectului ales. Faptul că el nu atacă prin mijloacele violente cu care ne-am obişnuit, nu înseamnă că nu expune o opinie asupra subiectului de care se apropie. Manipularea porcoasă din filmele lui Michael Moore nu reuşeşte să spună de fapt nimic şi nici să aibă efectul politic pe care el îl aştepta. Wiseman reuşeşte să extragă idei generale care merg dincolo de subiectul ales, dar în acelaşi timp rămane fidel specificităţii acestui subiect şi redă unicitatea lui.
 
Puterea filmelor lui provine din faptul că îşi ilustrează opiniile cu foarte multă răbdare şi subtilitate. Refuză să ne spună direct sau să se implice direct în situaţiile surprinse. Pronunţarea unei opinii transmite de fapt foarte puţin spectatorului. O stare de fapt poate fi înţeleasă şi simţită doar prin ilustrare. Secvenţele surprinse de el nu au rigoarea unei teze, ci sunt pline de nuanţe şi îndoieli. Însă o idee este cu atât mai elocvent enunţată cu cât este în acelaşi timp pusă sub semnul întrebării. Totul e echivoc şi expresiv. Deşi nu prea poţi spune că personajele lui sunt tipologizate, ele reprezintă cu siguranţă ceva mai mult decat individualităţi izolate. Prin insistarea asupra unui personaj şi surprinderea lui în relaţie cu diferite alte personaje, el ajunge să vorbească pentru autor.
 
În Juvenile Court (1973) ai de multe ori impresia de inversare a raportului de putere. Copiii pun la îndoială autoritatea adulţilor şi scot la iveală slăbiciunile lor. Abordarea superficială, medicală şi atât de rece a unui psiholog păleşte brusc în faţa opiniilor sincere şi dure ale unei adolescente de 14 ani, care îi spune, pe un ton atât de sigur, că ea nu a fost niciodată apropiată de părinţii ei şi nici ei de ea şi că problema este foarte simplă. Asaltaţi încontinuu de evanghelişti efervescenţi, de părinţi neputincioşi, de psihologi superficiali şi de tot felul de discursuri atent construite în care nu mai cred nici măcar cei care le rostesc, tinerii trăiesc o confuzie totală şi nu găsesc un interlocutor real în nimeni. Singurătatea e poate sentimentul cel mai pregnant în acest film plin de vorbe, zgomote şi momente tensionante. Brusc, în spatele acestor intenţii bune instituţionalizate, înţelegi cât de definitivă şi iremediabilă e singurătatea acelor tineri.       
 

De multe ori, autorul porneşte de la o situaţie simplă, dar răbdarea cu care insistă pe personaje face ca foarte încet şi surprinzător situaţia să se complice şi probleme din ce în ce mai grave şi mai personale să iasă la suprafaţă. Acest parcurs lent şi subtil amplifică senzaţia de veridicitate şi lasă timp spectatorului să poată empatiza mai mult cu personajele. Tot timpul simţi în spate răbdarea şi iscusinţa unui adevărat povestitor. Prin câteva cadre descriptive este creată atmosfera. Fiecare discuţie are momente bine marcate, răsturnări de situaţie, puncte culminante şi aproape totdeauna o pauză tăcută care funcţionează ca un deznodămant. 
 
Însă aproape nici o secvenţă nu îţi lasă impresia de sfârşit al discursului început de autor. Chiar dacă ai impresia că ai înţeles situaţia şi cam asta e, următoarea secvenţă te surprinde cu încă o nuanţă a aceleiaşi probleme şi îţi oferă astfel încă o perspectivă pe care nu o mai credeai posibilă. Fiecare secvenţă reia ideea celei precedente, dar merge puţin mai departe. Şi tot aşa, până când te simţi brusc cufundat în atmosfera filmului, şi ideea lui, chiar dacă nu e enunţată clar, îşi găseşte un loc adânc în mintea ta. Din acest tip de nuanţare şi structurare vine şi omogenitatea filmelor lui, care sunt blocuri greu de dezasamblat, sculptate din aceeaşi bucată.
 
Wiseman realizează un tip de documentar care, fără să predice, ridică nişte probleme profunde şi te lasă cu întrebari la care cu greu poţi găsi răspuns. În Titicut Follies (1967) asistăm la discursul logic şi perfect argumentat al unui presupus paranoic. În faţa lui stă doctorul, care fumează şi îl priveşte impasibil, nerăspunzând la întrebările legitime ale pacientului. După ce ţi se agaţă eticheta de nebun, orice faci sau spui sunt simptome. Un cerc vicios care te aduce la disperare. Lungimea discursului pasional şi argumentat al tânărului lasă indignarea spectatorului să se amplifice până la revoltă. După încheierea întâlnirii, concluziile sunt trase rapid: cel puţin încă un an de internare. Nu mai înţelegi nimic. Cine e mai nebun?
 
"Aproape toate aspectele legate de producţia unui documentar sunt manipulatorii. Din punct de vedere etic, trebuie să încerci să faci un film care să fie fidel opiniei tale vizavi de ceea ce se întamplă. Părerea mea este că aceste filme sunt părtinitoare, condensate, pline de prejudecăţi si compresate, dar sunt corecte. Cred că eu fac filme care nu sunt corecte într-un sens obiectiv, dar precise în sensul în care cred că sunt o relatare corectă a experienţei prin care am trecut făcând filmul. Cred că am datoria faţă de oamenii care au fost de acord să apară în film să îl montez în aşa fel încât să reprezint cât mai corect ceea ce am simţit eu că se întamplă la momentul filmării."
 
Ştim că orice fel de observare afectează şi subiectul observat şi că nu ai cum să fii "musca de pe perete". Da, oamenii se pot comporta altfel când se ştiu filmaţi, dar nu văd de ce reacţiile provocate de prezenţa unui aparat de filmat nu spun la fel de multe despre caracterul acelor oameni. Dacă sadismul unor gardieni care îl batjocoresc pe pacientul unui azil de nebuni e provocat de prezenţa camerei, putem spune că ei sunt de fapt nişte tandri pe care aparatul i-a transformat în nişte dobitoci cruzi? Cred că de multe ori camera acţionează ca un revelator, provoacă un fel de exorcizare. Camera ţine locul unui grup de străini dispuşi să te asculte necondiţionat, astfel ea putând avea efectul unei terapii şi provocând o confesiune mai mult sau mai puţin sinceră.

Oamenii tind să fie mai curajoşi şi să spună lucruri pe care nu le-ar spune în absenţa camerei; o altă autoritate vine la putere şi aceasta ascultă pe oricine fără să judece. Astfel, spiritul unei situaţii, al unui loc nu este alterat de observare. În acelaşi timp, Wiseman petrecea destul de mult timp în instituţiile pe care le alegea şi probabil că de multe ori oamenii se obişnuiau cu aparatul, chiar dacă nu până într-acolo încât să-l ignore, dar oricum suficient încât să nu îşi mai controleze atitudinea din cauza asta.  
 
Nu pot să nu amintesc şi absurdul din filmele lui Wiseman. Există momente de-a dreptul bizare sau absurde care te amuză şi te pun pe gânduri când îţi dai seama că e vorba de realitate, şi nu de o piesă absurdă: un bărbat mătură o autostradă în mijlocul deşertului şi a vântului care aduce tot mai mult nisip; de ziua ei, o femeie primeşte vizita unui clovn şi începe să cânte în duet cu el. Wiseman foloseşte aceste momente excepţionale, care aduc un aer puţin exotic câtorva din filmele lui. Fără a comenta şi fără a lua interviuri, filmele lui reuşesc să te angajeze şi să te captiveze ca spectator şi să rămană în acelaşi timp corecte faţă de subiectele pe care le surprind.     


0 comentarii

Scrieţi la LiterNet

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la [email protected] Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet? Îl puteţi introduce aici.

Publicitate

Sus