Dacă ar fi să povestesc Cutia Pandorei ca pe o poveste aflată de altundeva, probabil că nu ar prezenta nici un interes. Cutia Pandorei a fost deschisă dintru începuturi şi răul se multiplică de atunci mai repede decât binele. Ceea ce reuşeşte să facă autoarea din personajul feminin mefistofelic, este să-l umanizeze. Şi asta preia şi regizorul. Nu se marjează pe împroşcarea cu sânge, pe scene violente sau pe un tipar de personaj dur. Hilda şi Bandi se păruiesc desigur, dar cu tigaia, cu palmele, cu ce apucă.
Începutul spectacolului pare chiar derutant, desprins parca dintr-un desen animat. Bandi vine noaptea pe furiş la mătuşa lui batrână, Hilda, costumat in Bugs Bunny uriaş. Este chiar comic. Nu-ţi dai seama ce poate să urmeze. Abia după ce Hilda reuşeşte să-i dea masca jos, lucrurile se limpezesc. Amândoi caută o comoară: averea familiei preschimbată de tatăl Hildei în aur şi diamante. Înainte de a muri bătrânul a scris secretul ascunzătorii pe o bucată de hârtie pe care a rupt-o în două: una i-a dat-o Hildei iar pe cealaltă fratelui ei. Aceste petece de hârtie au creat mereu o dispută între cei doi fraţi. Înainte de a muri, fratele Hildei i-a dat jumătatea de secret fiului lui, Bandi. Acesta speră că într-o zi va găsi şi cealaltă jumătate în vizitele lui pe furiş la Hilda. Acelaşi lucru l-a făcut şi Hilda în lipsa stăpânilor, răscolind casa fratelui ei. Decorul emană o atmosferă caldă, intimă şi este bine personalizat: o cameră la demisol cu două uşi, una către baie şi alta la ieşire, cu pivniţă la subsol, mobilier vechi, sărăcăcios şi o fereastră prin care intră crengile unui păr. Este acordată o mare grijă detaliilor: obiectele din raft (radioul, perele), focul din cămin, valizele, braţul de lemne, toporul, etc.
Hilda trăieşte cu fantoma ultimului ei iubit, Aurel. Misterul creat de apariţia acestui personaj, uneori vizibilă, alteori nu, accentuează momentele dramatice. Tocmai acest personaj care nu apare în textul scriitoarei, decât în monologul Hildei, determină o altă turnură a poveştii, fără să se îndepărteze în esenţă de la mesajul autoarei. Fundalul sonor este folosit cu economie, dar exact cât trebuie. Este primul spectacol la care Eugen Făt aduce în prim-plan actorul, fără a mai uza de alte ligamente teatrale. Nici nu se putea altfel într-o piesă ancorată strict în destinul doar a două personaje şi unde al treilea personaj este contrapunct scenic.
Lucrul pe construcţia de caracter, pe exteriorizarea trăirilor, pe emoţie, este în acelaşi timp un arhetip regizoral, dar şi o însuşire independentă a actorului. Cu cât actorul îşi însuşeşte mai bine manuscrisul regizorului, cu atât mai bine personajul lui va prinde viaţă autentică. Dacă şi manuscrisul e bun şi complet. Se pare că în acest spectacol manuscrisul a avut în spate o analiză amănunţită a psihologiei personajelor. Astfel că s-au trasat acele linii definitorii a unor reacţii determinate de un anumit tip de comportament. Hilda este tipul de femeie bătrână înrăită de viaţă şi care, deşi are mustrări de conştiinţă pentru fapta ei, nu se dă în lături în a mai repeta greşeala. De altfel, ispăşirea faptei nu i se pare o datorie a ei, cât mai degrabă o aşteptare a sfârşitului, a morţii. Hilda e o femeie plină de viaţă, ce încă iubeşte viaţa, oricât de puţin sens ar mai vedea acum în ea: "minte cel care spune că e bine să îmbătrâneşti! Eu nici într-un caz, eu nu mă bucur". Ea bea palincă la fel ca un bărbat şi cu toate astea feminitatea ei nu este alterată; ea încă mai vrea să atragă privirile bărbaţilor, fie ele şi ale iubitului dus de pe lumea aceasta.
Ceea ce este interesant cu acest personaj feminin este metamorfoza lui: când pare o bătrână pipernicită şi fără nici o vlagă, când pare o bătrână viguroasă ce încă mai păstrează ceva din senzualitatea şi frumuseţea trecută. Bandi este în cealaltă extremă, a bărbaţilor fără personalitate, şterşi. El este un tânăr cuminte, complexat, fricos, cu accese de nervozitate, stupid în încercările lui de a câştiga teren în tabăra mătuşii. Sensibilitatea lui pare mai degrabă bolnăvicioasă, vădind unui psihic labil.
Atât Cosmin Panaite, cât şi Ioana Citta Baciu respectă cu stricteţe acest crochiu, însă nu întotdeauna seva autentică a vieţii pătrunde în jocul lor. De multe ori relaţionarea lor este în contratimp, nu este energizată suficient de starea potrivită momentului. De aceea uneori încleştarea dintre cei doi este inegală, iar efectul ei este mai degrabă comic, decât tensionant. Dincolo de aceste neajunsuri, personajele lor sunt credibile şi au suficientă substanţă pentru a transmite emoţie în spectator. Petrică Păpuşă, în apariţiile lui intermitente, reuşeşte să fie o prezenţă impunătoare şi surprinzătoare.
Cu mijloace puţine, concentrate mai mult pe expresivitate şi mai puţin pe cuvânt, replicile lui fiind puţine, rolul lui devine un tur de forţă actoricească. Atât de bine şi-a creat personajul încât nu poţi să nu vezi în el imaginea unui bărbat cuceritor, stăpân pe sine, care-ţi dă senzaţia că pe chipul lui se suprapun trăsăturile, fermitatea şi duritatea blândă a lui Clark Gable din Pe aripile vântului. Costumele sunt în spiritul personajelor fără îndoială, dar aş remarca rochia roşie fără de care povestea vieţii Hildei nu ar fi fost crezută. Finalul piesei este foarte bine găsit şi imprevizibil. Când, în sfârşit!, Hilda se hotărăşte şi îi dă cealaltă jumătate de bilet lui Bandi, inima ei nu mai rezistă şi moare.
Misterul morţii lui Aurel este dezlegat prin dialogul dintre Hilda şi fantoma lui: "Şi tu, ca o doamnă, m-ai lovit cu toporul!" Dragostea dintre ei însă nu a murit: Aurel o ia protector lângă el pe pat şi într-un ultim gest de dragoste îi închide ochii. O poveste bine închegată şi captivantă, într-un spectacol bun, despre pasiune, ură, egoism, trădare, răzbunare, crimă, dar şi dragoste, cu suspans şi ceva umor, este Cutia Pandorei de la Galaţi.
Teatrul Dramatic "Fani Tardini" Galaţi
Cutia Pandorei de Katalin Thuróczy, în traducerea lui Anamaria Pop;
Regia: Eugen Făt;
Scenografia: Gabriela Bondărescu Catargiu;
Regia tehnică: George Breabăn;
Distribuţia: Ioana Citta Baciu, Cosmin Panaite, Petrică Păpuşă