Autism: ultima frontieră - Temple Grandin

... Aceasta este călătoria lui Temple Grandin. Misiunea ei: să ne dezvăluie o lume (aparent) disjunctă, să ajungă, cu determinare, acolo unde nimeni nu a reuşit înaintea ei.

Parafrazarea intro-ului binecunoscutei serii SF, Star Trek, nu e aleatorie. Aşa cum nava cosmică forţa limitele spaţiului cunoscut, Temple Grandin, filmul despre inventatoarea, autoarea, activista şi autista Temple Grandin, ne denunţă limitele şi ne provoacă să le forţăm ca pe o uşă înţepenită, dincolo de care se deschide un nou nivel de înţelegere. A oamenilor, a lumii în ansamblu, a societăţii căreia îi aparţinem şi pe care o hrănim şi o dirijăm cu fiecare tip de acţiune. A intelectului "normal" şi a celui diferit de masa care dă "norma". A tuturor acestor lucruri instalate în conversaţiile cotidiene sub pragul de interes. A lucrurilor pe care alegem să le ocolim ca să nu ne răscolim teama de necunoscut şi frica de a constata că reacţia negativă e mai facilă decât confruntarea. Temple Grandin s-a născut, aşa cum o afirmă, "diferită, dar nu inferioară".

Filmul casei de producţie HBO, lansat în februarie 2010, desfăşoară treptat şi neinvaziv povestea extraordinară a acestei femei, care aparţine proporţiei neliniştitor de mari a autiştilor (0,6% copii cu autism în SUA). Pelicula este ceea ce americanii au botezat: un biopic (biographical motion picture), un film biografic, adică genul cel mai solicitant pentru actori. Eforturile de recreare a persoanelor şi a situaţiilor reale au revenit lui Claire Danes, în rolul lui Temple Grandin, Juliei Ormond, în rolul mamei, Catherinei O'Hara, mătuşa lui Temple, şi lui David Strathairn, în rolul profesorului-mentor. Toţi cei patru au fost nominalizaţi pentru câte un Premiu Emmy în 2010. De fapt, filmul a primit nu mai puţin de 15 nominalizări la diferitele categorii, la egalitate cu cealaltă producţie a HBO, You Don't Know Jack.

În tradiţia solidă de a ataca teme delicate şi de a toarce cinematografic fire epice, HBO a ales atât subiectul inspira(n)t, cât şi echipa generatoare de premii. Claire Danes a extras esenţa din întâlnirea cu Temple Grandin, care a fost încântată de modul în care actriţa s-a achitat de rol, îmbibând până la superpozare personajul Grandin cu felul ei de-a fi, de-a gândi şi de-a relaţiona. Transfigurarea e completă şi solidă. Deşi în rol secundar, de întindere relativ mică, Julia Ormond aduce tot bagajul de suferinţă, emoţie şi hotărâre al unei mame aflate în sensibilul echilibru dintre disperare şi speranţă. În plus, propria-i sensibilitate sporeşte profunzimea jocului actoricesc. Dacă nu ar fi un film de televiziune, probabil că ambele actriţe s-ar regăsi pe lista nominalizărilor la Oscar.

Înţelegerea autismului e în sine o poveste în derulare. În anii '50 "premiul" pentru rolul principal în etiologia autismului era înmânat, uneori cu reproş nedisimulat, mamelor. Concluzionând, eronat, că autismul apărea doar la copii ai căror mame puteau fi blamate de lipsă de afecţiune (mame-frigider), psihiatrii vremii ofereau soluţia instituţionalizării copilului autist (considerat schizofrenic) şi a tratării mamei, deseori catalogată isterică, în accepţiunea freudiană a termenului. Teoria a fost abandonată ulterior, autismul fiind considerat astăzi o tulburare de cauză genetică. Dar autistul a fost şi rămâne în cele mai multe societăţi, oricât s-ar pretinde de civilizate, un izolat, un paria. Iar faptul că reuşeşte, cum este cazul lui Temple Grandin, să se dezvolte şi să ajungă mult mai departe decât majoritatea defăimătorilor lui (în realitate, semeni speriaţi de spectrul provocării) este remarcabil. Autismul, acest "altfel" al creierului uman, s-a transformat în martorul tăcut al evoluţiei noastre gregare.

În 1947, anul în care s-a născut Temple Grandin, contextul evoluţiei unui copil autist era la nivelul "diferit, deci inferior". Întregul ei parcurs până la statutul actual de Doctor în Ştiinţe şi profesor la Universitatea de Stat Colorado a trecut prin furcile caudine ale prejudecăţilor majorităţii şi refuzului de a accepta diferenţe. De la psihiatrul care doreşte să o separe de mamă, la profesorii care nu vor să aibă copii-problemă, de la colegii de şcoală care râd, numind-o "casetofon" pentru că repetă întruna cuvinte, la muncitorii din abator care-i aruncă pe parbrizul maşinii testicule de taur. Toţi sunt dornici să-i arate cât mai clar că nu are ce căuta printre "oamenii normali". Din fericire, există şi celălalt taler al balanţei: obstinaţia cu care mama o împinge către adaptarea la societate, întâlnirea cu profesorul prin excelenţă, care îi identifică şi îi încurajează aptitudinile. Pentru că Temple Grandin are un avantaj: vede detaliile acestei lumi într-un mod care nouă ne scapă, înţelege comportamentul animalelor, în particular cel al vacilor. Şi oricât de bizară ar părea înzestrarea ei, rezultatul propriilor inovaţii tehnice bazate pe observarea vacilor e foarte concret: jumătate din fermele şi abatoarele din SUA folosesc utilaje concepute de ea. Iar Temple Grandin le-a inventat într-un unic scop: vitele să fie tratate cât mai "uman" cu putinţă.

Fără autism, această capacitate a ei nu ar fi existat, precum neinventată ar fi fost şi "maşina de îmbrăţişat", dispozitiv utilizat de o parte din instituţiile americane care tratează autişti, pentru diminuarea anxietăţii. De altfel, ea însăşi declară: "dacă aş putea să scap de autism pocnind din degete, nu aş face-o. Autismul e parte din ceea ce sunt". Anul acesta revista Time a inclus-o în lista celor 100 Cei mai influenţi oameni din lume.

Temple Grandin atinge două puncte: readuce în atenţie relaţia societate-minoritar cu tulburare comportamentală şi o prezintă pe Temple Grandin restului lumii. Din unghiul artistic, filmul e comparabil cu mult-premiatul My Left Foot. Neputând concura în aceeaşi categorie, a filmelor pentru marele ecran, rezultatul unei eventuale întreceri de recompense va rămâne necunoscut. E suficient de menţionat numărul mare de premii Emmy primite la ediţia 2010: pentru cel mai bun film de televiziune, pentru cea mai bună actriţă în rol principal într-un miniserial sau film, Claire Danes, pentru cea mai bună actriţă în rol secundar, Julia Ormond, pentru cel mai bun actor în rol secundar, David Strathairn, pentru cea mai bună regie la categoria miniserial sau film, Mick Jackson. O listă serioasă, pentru un film de aceeaşi factură.

Din multe puncte de vedere Temple Grandin este un film-lecţie, iar societatea în care trăim ne dovedeşte întruna că nu şi-a învăţat lecţiile. Modul în care este privită şi în care se interacţionează cu orice grupă minoritară, fie ea etnică, de orientare sexuală sau, în cazul acesta, cu modificări de neurodezvoltare, rămâne în parte agăţat de ere întunecate, în proasta companie a Inchiziţiei sau a Soluţiei Finale, chiar dacă măştile lor a fost înlocuite de simpla ignoranţă sau de neimplicare. Temple Grandin a făcut mai mult decât să răzbată dincolo de aceste obstacole. S-a transformat într-o avocată a autismului, fiind ea însăşi o pledoarie pentru cunoaştere şi integrare.

Ca să închid acolada Star Trek, l-aş cita pe secundul William Riker, care, într-unul dintre episoadele serialului, îl atenţiona pe cadetul Wesley Crusher: "Din poziţia ta, e important să-ţi pui o singură întrebare: Ce ar face căpitanul Picard?" Iar răspunsul lui Crusher e cel pe care l-aş da tuturor întrebărilor legate de acest film, de Temple Grandin şi de autism: "Ar asculta părerile tuturor şi apoi ar lua propria decizie." Doar că aş începe cu: "Ar vedea filmul...".

Site oficial al filmului: http://www.hbo.com/movies/temple-grandin/index.html