Cele cinci monoloage feminine care alcătuiesc textul sunt ale personajelor ionesciene: Mary din Cântăreaţa Cheală, Profesorul din Lecţia, Roberta din Jacques sau Supunerea, Doamna şi Bătrâna din Ce formidabilă încurcătură!
Aşa cum ea spune, ideea spectacolului i-a venit în tren, ascultând conversaţiile călătorilor între Galaţi şi Iaşi. Aşa că toate poveştile au loc în tren, unul improvizat desigur, doar din şase scaune aşezate faţă în faţă. Însă călătorii adevăraţi ai trenului sunt spectatorii. Un rol important într-un decor atât de minimalist l-au avut şi luminile, iar cromatica şi accentele lor au suplinit ceea ce nu era pe scenă, dar trebuia să ne imaginăm.
Concepţia spectacolului nu presupune un dialog între cele cinci personaje, ci decupaje separate ale fiecăruia. Însă trecerile de la o scenă la alta se fac prin pasaje poetice, înregistrate, din Elegii pentru fiinţe mici, rostite de actriţă pe un fundal muzical, astfel încât există o cursivitate şi o unitate a poveştilor. Vocea de copil a coloanei sonore şi vocea celor cinci personaje, ca şi mesajul diferit, intră într-un fel de balans, de oglindire inversă a absurdului vieţii în lirismul şi frumuseţea ei. Este interesant cum această strategie de abordare a dramaturgiei lui Eugène Ionesco prin poeziile lui din tinereţe, aruncă o altă lumină asupra monoloagelor disparate: tot absurdul vieţii se naşte dintr-un mare gol al sufletului, dintr-o mare însingurare a lui.
Toate personajele poartă acelaşi costum negru cu doi nasturi mari albi, ce sugerează clownul, la care se mai adaugă unul sau mai multe elemente care le diferenţiază. În prima scenă, Mary nu spune decât câteva fraze despre o după-amiază ciudată petrecută cu iubitul ei. Însă prin pantomimă ea reuşeşte să redea cu umor disconfortul din compartiment, plictiseala şi surescitarea, dar şi penibilul frânturilor de conversaţii făcute din lipsă de altceva. Ea este şi singurul personaj care revine pe parcursul spectacolului pentru a înveseli asistenţa cu straniile ei glume spuse pe un ton de bravadă, ca şi cum le-ar fi rostit de undeva, de la o tribună. Foarte frumoasă şi inventivă scena din Lecţia, unde profesorul, devenit profesoara, în exemplificarea rostirii aceleaşi fraze în diverse limbi, ca mişcare scenică, dar şi ca tonalitate, foloseşte caracteristici definitorii ale poporului respectiv, într-o manieră caricaturală. De altfel cred că aceasta este şi scena cu cele mai multe accente şi metafore. Dinamismul şi excentricitatea Robertei, infatuarea şi indiferenţa ei faţă de lume sunt redate cu mult şarm şi umor.
Nici Bătrâna nu are mai puţin umor, însă umorul ei este construit mai mult pe gesturi şi pe tonalitatea vocii. În momentul în care vorbeşte despre soţul ei mort, bătrâna îşi scoate basmaua de pe cap şi redevine o femeie tânără. Pe tot parcursul rememorării metamorfoza ei se petrece cu repeziciune: din femeie devine o fată, apoi un copil şi un bebeluş. Puţin cam forţată această scenă, ţinând cont de context, însă nu lipsită de supleţe plastică.
În monologul Doamnei, folosindu-se de un văl de mireasă, a ales pasajul în care vorbeşte despre căsătorie şi o face într-o manieră potrivită: puţin acidă, puţin senzuală, puţin ironică, dar foarte aproape de personaj. Tot Mary este cea care are ultimul cuvânt de spus, după intervenţia actriţei care ne spune sarcastic si socratian: "Un singur lucru mi-a fost dat să ştiu: că nu ştiu". Mary recită poezia Focul într-un tempo crescut, ca într-un ţipăt de ajutor, sfâşiat de surzenia mulţimii, sfărmat în cuvinte fără de sens: "Kakatoes, kakatoes, kakatoes..."
Prin toate cele cinci apariţii, Tamara Constantinescu reuşeşte să dea acele dimensiuni care fac diferenţa între teatrul absurd şi celelalte forme de teatru, folosind tragicul şi comicul doar ca supape de exteriorizare a vacuumului creat de singurătate, de imposibilitatea comunicării, într-un joc straniu, sincer şi pasional.
Teatrul Dramatic Fani Tardini Galaţi
Cinci dimensiuni feminine după texte de Eugène Ionesco
Un spectacol de Tamara Constantinescu
Maestru de sunet: Melu Panaitescu
Maestru de lumini: Marian Tarazi