Looking back (2): Linişte apăsătoare - The Quiet Earth

The Quiet Earth, al regizorului neo-zeelandez Geoff Murphy, este un SF cult pe tema ultimului-om-de-pe-Pământ. Totuşi, spre deosebire de miile de alte filme axate pe această idee (cu acel ultim-om-care-se-dovedeşte-a-fi-nu-chiar-ultimul), el nu abuzează de clişeele genului "apocaliptic" (deşi mai face câte o plimbare prin ele), ci este preocupat să creeze o atmosferă aparte şi nişte imagini puternice. Nu încearcă nici să împace spiritualitatea personajelor cu răceala unui posibil Dumnezeu, nici să ne ameninţe în legătură cu fragilitatea existenţei noastre în faţa naturii.

Primele imagini l-au influenţat puternic pe Danny Boyle, care le-a "împrumutat" pentru al său 28 Days Later. Un bărbat se trezeşte, dimineaţa, în patul său, pentru ca în minutele următoare să constate că pe străzi nu mai e nici ţipenie de om şi tot oraşul a rămas un pustiu tehnologizat: maşinile zac abandonate pe şosele, semafoarele şi neoanele încă mai merg etc. Dacă Danny Boyle tulbura această linişte destul de devreme cu nişte haite de zombies sângeroşi, filmul lui Murphy o prelungeşte neobişnuit de mult (toată coloana sonoră a fost produsă într-un studio), până când personajul său cade în nebunie. Delirul său e tratat într-o manieră comic-parodică: bărbatul (jucat de Bruno Lawrence) se cazează în vila unor oameni bogaţi şi începe să vorbească cu personaje politice celebre din carton imaginându-şi că este conducătorul lumii, se îmbracă în haine de damă şi trage cu o puşcă într-o statuie reprezentându-l pe Iisus, ţipând în prealabil "Unde naiba eşti?". Puţine filme din acelaşi gen au lăsat asemenea posibilităţi actorilor: de pildă, I Am Legend (din cele mai recente) trata singurătatea şi disperarea personajului său cu privirile afectuoase ale unui ciobănesc german şi îl punea să se tânguie lacrimogen în faţa unor manechine. The Quiet Earth are mult mai multă îndrăzneală: cu toate că nu ne lasă la modul serios să credem că Lawrence e chiar ultimul om rămas pe Pământ (şi nici nu este, ulterior apărând o femeie şi un bărbat de culoare), Murphy nu îi oferă scurtături în evoluţie şi nici bătăi afectuoase cu mâna pe umăr.

Dezastrul care a stârpit omenirea este explicat lacunar: are legătură cu un experiment care urmărea crearea unei pături de electroni, şi a ajuns să răstoarne echilibrul energetic al planetei, acum fiind în continuă transformare (sau rearanjare). Imprecizia scenariului în această privinţă este deosebit de prolifică; în loc să semene confuzie, ea mai degrabă este un bun stimul pentru imaginaţie, permiţând multiple ipoteze elaborate de fanii fideli ai genului SF hard-core (de unde şi numeroasele discuţii din spaţiul virtual). Dar fundaţia ştiinţifică este doar un element dintre multele care deosebesc The Quiet Earth de majoritatea fanteziilor post-apocaliptice ce au ajuns, în timp, pe marele ecran. De la apariţia celorlalţi doi supravieţuitori, filmul devine, în schimb, o metaforă interesantă despre distanţa dintre oameni. Ordinea care exista înainte de incident se replică, încetul cu încetul, şi acum: personajul principal este educat, inteligent şi un pic antisocial şi, în consecinţă, se distanţează treptat atât de celălalt bărbat (un macho de culoare, impulsiv şi nu foarte luminat), cât şi de femeia cu care avusese o aventură (care se aruncă rapid în braţele celuilalt). Scepticismul acesta despre solidarizarea oamenilor în faţa propriei extincţii este un pic comun filmelor-despre-sfârşitul-lumii, însă oricum e tratat mai delicat decât, să zicem, într-o ecranizare după Stephen King precum The Mist, care reducea umanitatea la câteva haite care se mâncau între ele.

Nici atmosfera căutată aici nu recurge la soluţiile cele mai la îndemână (din categoria cadavrelor în descompunere sau a clădirilor demolate): un personaj străbătând o maternitate pustie şi un altul plimbându-se pe o alee pe care doar şuieră vântul sunt infinit mai sugestive. Sigur, nu vreau să vă mint - există şi un cadavru în descompunere, şi un accident aviatic, dar nu se compară cu media acestui gen de filme. Aşa cum apare, personajul mort de câteva zile e clar un clişeu căutat-ironic, iar catastrofa aviatică e unul din cele mai reuşite momente ale filmului - ideea este că doar oamenii au dispărut din peisaj, tot restul e la locul său, iar senzaţia pe care o avem văzând scaunele goale ale pasagerilor cu greu poate fi descrisă. Nervul povestirii este susţinut de câteva abile scene de suspans, cea mai reuşită fiind cea în care un camion plin cu explozibil trebuie să treacă de un altul plasat de-a curmezişul pe stradă (un omagiu explicit adus lui Le salaire de la peur).

Scenariul are şi cusături: de exemplu, personajul principal este în mod destul de convenabil coordonatorul experimentului - el este cel ce vine cu explicaţiile de rigoare, ca să nu lase spectatorul în beznă prea mult timp. În plus, este pedepsit pentru greşeala sa (cu singurătatea, după cum el însuşi declară), ca în cazul duzinelor de filme ce nu îşi lasă eroii care se "pun cu natura" să scape basma curată. Cu toate acestea, recomand călduros filmul lui Geoff Murphy. Evoluând mereu între SF ambiguu, şi o interpretare sensibilă a relaţiilor dintre oameni, The Quiet Earth este o permanentă sursă de provocări. Culmea emoţiei este cadrul final, care ne cere să nu clipim nicio secundă şi ne aminteşte de uluirea ultimei descoperiri din Planet of the Apes.