Şi noi aici, pe meleagurile mioritice, am avut şi avem parte de evenimente de acest fel, desigur, păstrînd proporţiile cuvenite, în care sunt omagiate unele personaje benedictine ale teatrului. Mă refer la Galele UNITER, dar mai ales la clipele acelea de veritabilă sărbătoare dedicate monştrilor sacri, cînd o sală întreagă, în picioare, sub impulsul admiraţiei, şi-a exprimat gratitudinea şi respectul faţă de ilustrele actriţe Olga Tudorache şi Gina Patrichi, la momentele de entuziasm colectiv pricinuite de premierea unor oameni de teatru, ca regizorii Vlad Mugur, Liviu Ciulei, Cătălina Buzoianu, Silviu Purcărete, Alex. Darie, Mihai Măniuţiu, Alex. Dabija, Victor Ioan Frunză etc. sau ca interpreţii Marcel Iureş, Dan Puric, Valeria Seciu, Coca Bloos, Mariana Mihuţ, Sorin Leoveanu şi mulţi, mulţi alţii, de la veteranii încununaţi cu premii pentru întreaga activitate pînă la debutanţii în jocul cărora sclipeşte scînteia de geniu, aşa cum a fost tînăra Andreea Bibiri, de la Bulandra.
Simt nevoia să revin însă asupra acelei gale César, mai bine zis asupra unor secunde în care miracolul dumnezeiesc al fericirii se desluşea nu doar pe scenă, ci şi în public. În momentul cînd marea actriţă Meryl Streep, inegalabila Meryl Streep din Dragoste la prima vedere (alături de Robert De Niro), Alegerea Sophiei, Departe de Africa (alături de Robert Redford), Rîul ucigaş, Podurile din Madison Square (alături de Clint Eastwood) şi atîtea alte filme greu de uitat, era elogiată pentru cariera ei cu totul excepţională, acolo jos, în sală, printre spectatori, o (încă) tînără doamnă o urmărea pe sărbătorită cu faţa scăldată în lacrimi. Nu voi uita niciodată privirea spectatoarei transfigurate de respect, de dragoste şi admiraţie. Spectatoarea nu era alta decît Juliette Binoche, uluitoarea asistentă medicală din Pacientul englez, rol pentru care a primit ea însăşi un Oscar.
Lacrimile franţuzoaicei mi s-au părut cel mai emoţionant premiu pentru o artistă extraordinară, dintr-o lume atît de departe de noi, la propriu şi la figurat, în care artiştii se bucură de preţuirea ce o află doar zeii. Nu-s vorbe în vînt. Cu vreo zece ani în urmă, călătorind prin California, de la San Diego la Los Angeles şi Las Vegas, prin Beverly Hills, prin Palm Springs, prin Santa Monica, Malibu şi Hollywood, am fost pur şi simplu răscolit sufleteşte de acest cult al vedetei, de vilele şi străzile cu nume de actori, de cele peste 2000 de stele de pe asfaltul de la Hollywood Walk of Fame, de omniprezenţa chipurilor sau numelor acestor artişti magnifici pe afişe-gigant, în emisiuni de televiziune, în intimitatea unor săli de cinema şi de teatru sau din unele restaurante de lux. Pentru geniul şi truda lor, aceşti monştri sacri sunt răsplătiţi cu neţărmurită dragoste şi uluitor respect, primesc milioane şi milioane de dolari, locuiesc în veritabile palate menite a le oferi liniştea, iluzia binelui şi a fericirii pe care ei înşişi se străduiesc şi adeseori reuşesc să ne-o ofere nouă, milioanelor de spectatori.
Sorin Leoveanu (Hamlet) şi Elena Ivanca în spectacolul lui Vlad Mugur de la Naţionalul clujean
Mă întorc pe meleagurile mioritice, la artiştii care îşi aşteaptă indemnizaţiile de merit, după o listă cu locuri limitate, la cabinetele medicale cu reduceri pentru veterani sau la excursiile organizate pentru dînşii pe la mînăstirile moldave. Mă întreb: de ce scenarii şi de care regizori ar fi avut parte, ce filme ar fi făcut oare Clody Berthola, Olga Tudorache, Gina Patrichi, Silvia Popovici, Ileana Predescu, Leopoldina Bălănuţă, Liliana Tomescu, Valeria Seciu, Irina Petrescu, Rodica Tapalagă, Mariana Mihuţ, Oana Pellea, Coca Bloos, Maia Morgenstern, Adriana Trandafir şi multe, multe alte talente excepţionale ale artei noastre interpretative dacă s-ar fi născut pe alte... meleaguri? Dar Cozorici, Rauţchi sau Vasile Niţulescu, Toma Caragiu, George Constantin, Gheorghe Dinică, Marin Moraru, Ştefan Iordache, Victor Rebengiuc, Marcel Iureş, Horaţiu Mălăele, Ion Caramitru, Virgil Ogăşanu, Ilie Gheorghe, Mircea Rusu, Dorel Vişan, Mircea Diaconu, Mitică Popescu, Florin Zamfirescu, Dan Puric, Cornel Scripcaru şi mulţi, mulţi alţii?
Numai că toţi aceştia s-au născut şi s-au dăruit teatrului aici, pe meleagurile mioritice. Cu veşnica lor aşteptare de a prinde un rol în spectacole semnate de Purcărete, Tocilescu, Cătălina Buzoianu, Alexandru Darie, Dabija, Măniuţiu sau Frunză, cu speranţa că poate-poate producţia de film va fi mai harnică şi îi va avea şi pe ei în vedere, cu grijile lor de sănătate şi băneşti, cu vacanţele mult visate în... Grecia şi Turcia ori în căsuţa de vară de la Gruiu, cu bucuria de a-şi schimba Dacia pe o Skoda cu motor de Volkswagen ş.a.m.d. S-ar putea spune că norocul lor de a se naşte aici n-a fost exagerat de mare. A fost aproape un nenoroc. Din acesta s-a născut însă norocul nostru, al muritorilor de rînd, norocul de a-i vedea pe scenă şi a ne putea îndumnezei prin prinosul lor de talent şi de generozitate.
Sunt pur şi simplu daruri de la Dumnezeu faptele lor de artă, pe care nu de puţine ori nu ne învrednicim să le percepem ca atare. Acest gînd mă îndeamnă să visez la clipa cînd, într-o bună seară de aprilie, cîteva milioane de telespectatori vor urmări cu faţa scăldată în lacrimile admiraţiei şi iubirii momentul în care un mare actor sau o mare actriţă va primi acel premiu binemeritat de talentul lor şi de faptul că s-au născut... în România. Se poate ajunge la un asemenea paroxism afectiv prin iubire şi respect pentru slujitorii artei? Cred că da. Am înţeles-o de la Juliette Binoche, în şapte secunde cît pentru eternitate...