Gazda celei de-a 62-a ediţii a fost Jimmy Fallon, cel care l-a schimbat pe Conan "Coco" O'Brien la pupitrul emisiunii Late Night. Dacă tot seamănă atât de bine cu Chayenne şi are în laringe vreo două octave fugite din vocea lui Bruce Springsteen, creatorii spectacolului s-au gândit să-l pună să cânte şi să danseze. Show-ul începe cu ceea ce, având în vedere calitatea şi intensitatea momentului, ar fi fost mai bine să fie finalul lui, adică un foarte bun fragment din Glee. Born to Love, melodia din episodul pilot al serialului muzical, e cântată de o parte din gaşca de liceeni ai lui Glee, la care se adaugă pe parcurs Tina Fey (30 Rock), Jon Hamm (Mad Men), Jane Lynch (Glee) şi "subţirelul" Jorge Garcia (Lost). Un prim moment exploziv, care o face şi pe Susan Sarandon să fluiere haiduceşte, din rândul întâi.
Cum era de aşteptat, premiile au debutat cu secţiunea Comedie, căci, vorba lui Seinfeld, unde ajungi mai repede idol, dacă nu în telecomedie. Dacă premiul pentru rol secundar masculin ajunge, pentru prima dată în carieră, la Eric Stonestreet (Modern Family), simpaticul partener gay dintr-o comedie pe care nu e obligatoriu să o vedeţi, cel pentru contrapartida feminină va fi luat, tot pentru prima dată, de Jane Lynch din Glee, deşi erau mari aşteptări pentru Kristen Wiig din Saturday Night Live (SNL), care a avut nişte partituri comice mult mai bune în ultimul sezon al emisiunii.
Premiul pentru rol principal masculin a plecat în 2010 cu Jim Parsons, din The Big Bang Theory, un serial amuzant cu şi despre tocilari cu IQ-uri cât gradele cercului. Asta, probabil, din cauză că Alec Baldwin (30 Rock) nu mai putea intra în discuţie, după ce a luat premiul doi ani la rând, iar Steve Carell nu şi-a putut organiza biroul (The Office) la fel de bine ca Ricky Gervais. Recompensa pentru rolul principal feminin a primit-o, spre totala ei surpriză, Eddie Falco (Nurse Jackie), care a mărturisit candid: "E cel mai ridicol lucru care s-a întâmplat în istoria acestui spectacol. Eu nu sunt amuzantă!". Şi nu că aş vrea să-i stric reputaţia, dar aşa e, nu e deloc amuzantă în rolul acesta, dar mai ridicol e că Nurse Jackie nu e o comedie. E cel mult, dacă vrem să forţăm nota, un soi de dramedie, adică combinaţia pasibilă de divorţ dintre o dramă serioasă şi nişte subtile accente de comedie. Privind din perspectiva asta, Eddie Falco face un rol foarte bun, dar nu tocmai comic. Cu siguranţă contracandidatele ei au fost foarte triste, mai ales Toni Colette (United States of Tara) care probabil aştepta un redivivus al Globurilor de Aur. Dezamăgite au fost şi Amy Poehler (Parks and Recreation) şi Tina Fey, fostele colege de la SNL, de pe vremea senzaţionalului duo din "Weekend Update".
Dacă regizorul de comedie al anului a fost Ryan Murphy (Glee), căruia nu-i pot reproşa decât părerea prea bună despre propria persoană, comedia anului 2010 a fost declarată Modern Family. O fi portretizând ea familiile secolului XXI - un cuplu gay care a adoptat un copil, alt cuplu în care el (ex-Al Bundy, Ed O'Neil) are 60 şi ceva de ani şi ea e o divă latino cu 25 de ani mai tânără (Sophia Vergara) şi, în fine, un normo-disfuncţional cuplu clasic cu 2 copii - dar un pic de ajutor la scenariu n-ar fi stricat. De exemplu, de la mai sus-amintitul Ricky Gervais, care, dacă tot a împărţit bere pe gratis audienţei, putea să-i dea o sticlă cu sugestii şi lui Steven Levitan, scenaristul care a luat premiul. Partea cea mai comică a fost montajul cu disputa actorilor vizavi de eventuale schimbări de acţiune din serial, actori care au sfârşit prin a se întrece în adjudecarea locului de la braţul lui George Clooney.
La secţiunea Reality-show, câştigătorul a fost Top Chef, adică bucătarul-fruntaş al Americii. Poate că reţetele or fi fost foarte bune sau, în sfârşit, cineva le explică oamenilor ăstora cum e cu alimentaţia sănătoasă. Sau nu.
Dramele sunt a treia mare specialitate a bucătăriei "televizionistice". Atât premiul pentru rol principal masculin, cât şi pentru cel secundar, au mers la actori din Breaking Bad: Bryan Cranston, respectiv Aaron Paul. Dacă ar fi cum nu s-ar povesti şi serialul ar rula ca film pe marile ecrane, Bryan Cranston ar admira acum un Oscar în vitrina din sufragerie. Într-atât e de bun. Rolul e complex, solicitant şi realizat cu meşteşug şi cu minuţie, la virgulă şi la gest. Surpriza a venit la rolul secundar feminin, unde, în compania doamnelor din Mad Man sau a veteranei Christine Baranski (The Good Wife), lozul câştigător a revenit englezoaicei Archie Panjabi. În The Good Wife, ea e întruchiparea perfectă a detectivului privat învăluit în mister, cu sexualitate incomplet dezvăluită, cu eficacitate de ceas elveţian şi privire cinică asupra vieţii. Ca şi în cazul lui Toni Colette, era de aşteptat ca premiul pentru cea mai bună actriţă în rol principal să revină, după un Glob de Aur deja luat, Juliannei Margulies (The Good Wife). Sau lui Glenn Close (Damages). Sau măcar Mariskăi Hargitay pentru defunctul Law & Order şi reînviatului Law & Order: Special Victims Unit. Dacă a pariat cineva pe Kyra Sedgwick (The Closer), a avut dreptate. Într-o apariţie cu iz de parfum din combinaţia Scarlet O'Hara - Melanie Hamilton, stră-strănepoata unuia dintre semnatarii Declaraţiei de Independenţă şi-a citat ca întotdeauna soţul, pe Kevin Bacon: "Să fim buni unii cu alţii".
Un moment special a fost omagierea celor trei seriale care s-au încheiat în acest an: Jimmy Fallon, deghizat în Elton John la pianul lui roz, i-a cântat versiunea adaptată a lui Good-bye England's Rose serialului 24, apoi, mascat în Boyz II Men, a trecut la Law & Order, pentru ca zdrăngăneala de final în postură de solist la Green Day să-i fie dedicată lui Lost, cu versuri cam aşa: "Insula era mitică / Dar la final toţi au murit / N-am înţeles mai nimic / Dar măcar m-am străduit!". Au fost unele dintre cele mai bune cinci minute de comedie ale spectacolului.
La secţiunea Divertisment, premiile n-au lăsat loc de surprize, cel puţin în cazul regiei pentru spectacolul de deschidere al olimpiadei de la Vancouver, semnată de un domn cu nume buclucaş - Bucky Gunts, în traducere liberă şi cu tentă destul de actuală, dacă e să ne amintim cărţile de identitate arătate pe la buletinele de ştiri: Superman Colăcel. Cel mai bun spectacol a rămas The Daily Show with Jon Stewart, deşi aşteptau un semn şi Steven Colbert (The Colbert Report) sau cei de la SNL, care ar fi vrut ceva mai mult decât un premiu pentru Betty White ca actriţă-invitată.
Printre secţiuni, George Clooney a primit Premiul Umanitar Bob Hope, fiind doar al patrulea laureat al acestei distincţii, pentru implicarea în activităţile de ajutorare a victimelor tsunamiului din Indonezia şi ale cutremurului din Haiti. Discursul lui a fost serios şi a lăsat o temă de gândire: cum să-i păstrăm în atenţia publicului pe cei care au nevoie de ajutor şi după ce ştirea şi-a pierdut intensitatea şi, implicit, a scăzut interesul faţă de subiect.
Categoria Miniseriale şi Filme de Televiziune mi-a clarificat un lucru: între cele două genuri şi filmele pentru marele ecran nu mai e nicio diferenţă. În cazul lui The Pacific, nici măcar de buget. Cum la Miniseriale concura "marele ocean" cam cu el însuşi, desigur că a câştigat. Iar Tom Hanks a fost rugat să-l anunţe pe Spielberg că nu prea au mai rămas războaie de ecranizat.
Cea mai bună actriţă în rol secundar la această categorie a fost declarată Julia Ormond pentru portretizarea mamei lui Temple Grandin în filmul omonim. Şi concurentele ei nu erau oricine: Kathy Bates (Alice), Susan Sarandon (You Don't Know Jack). Vizibil marcată de "greutatea" colegelor de grupă şi de povestea deosebită a lui Temple, a reuşit cu greu să-i spună propriei mame ce i s-a întâmplat: "am fost eminalizată la premiile Nommy". Un rol dus la final având din plin proprietatea artei. În distribuţia aceluiaşi film a plecat şi premiul pentru actor în rol secundar: David Strathairn pentru reprezentarea profesorului-mentor. Au urmat încă două premii pentru Temple Grandin: cea mai bună actriţă, Claire Danes, dintr-o companie selectă - Joan Allen (Georgia O'Keeffe), Judi Dench (Return to Cranford), Maggie Smith (Capturing Mary) - şi cel mai bun regizor, Mick Jackson. Rolul lui Claire Danes, finisat până la cel mai mic detaliu, a propulsat-o în faţa englezoaicelor din vechea şi solida gardă a deţinătoarelor de Oscar. La fel ca şi în cazul lui Bryan Cranston, dacă filmul n-ar fi destinat micului ecran, ambele actriţe ale lui Temple Grandin ar fi putut candida liniştite la Premiile Academiei.
Al Pacino s-a detaşat cu rolul său principal din You Don't Know Jack, în faţa unor serioşi oponenţi: Ian McKellen (The Prisoner), Jeff Bridges (A Dog Year) sau Dennis Quaid (The Special Relationship). Ca dovadă că cei 70 de ani ai lui şi mai ales cele aproape 50 de filme în care a jucat trag serios în balanţa afectivă a organizatorilor, binecunoscutul anunţ de prompter "wrap it up" a fost trecut cu vederea, chiar dacă speech-ul a fost cam lung şi fără substanţă.
O producătoare extrem de emoţionată, ţinând cont şi de faptul că e mama unui copil autist ca şi subiectul filmului ei, a primit premiul acordat pentru cel mai bun film de televiziune lui Temple Grandin. Prilej cu care adevărata Temple Grandin a urcat pe scenă în aplauzele publicului. Seara s-a încheiat cu al treilea premiu consecutiv pentru Mad Man - cel mai bun serial dramatic - şi cel pentru serial de comedie: Modern Family. Probabil că 30 Rock avea prea multe medalii la activ, Glee a făcut prea mari furori în rândurile liceenilor şi Nurse Jackie am stabilit deja că nu e o comedie pur-sânge. Dar Lost tot merita un premiu în ultimul sezon, aşa, de consolare. Iar cei de la The Good Wife au muncit serios pentru el. Dar n-a fost să fie.
Despre spectacolul în sine ar mai fi multe de spus. Eleganţă, rochii minunate, afişate de purtătoare asemenea: Claire Danes, Sophia Vergara, Eva Longoria. Ţinute greu-dezirabile, chiar dacă posesorii păreau să nu aibă nicio vină: Anna Paquin, Tina Fey, Ricky Gervais, Ryan Murphy. Unii au ţinut să-şi aducă şapca-n scenă, ca accesoriu la smoching, dar, dacă te cheamă LL Cool J, cred că poţi să-ţi imaginezi că plouă şi ţi se iartă. Jimmy Fallon s-a achitat foarte bine de rolul de gazdă şi, dacă-l mai cheamă şi la anul, sper să se aştepte să-l pună să danseze într-un tutu şi să facă un duo cu Eminem în rolul lui Billy Elliot.
Aş fi vrut şi eu să ştiu când o să câştige House (Hugh Laurie) ceva. Unii au sugerat să mai împartă din Vicodin pe acolo, poate i se schimbă norocul. Şi aş fi vrut să ştiu dacă s-au terminat poantele cu Betty White şi au rămas doar cele cu... Betty White. Mă întreb şi dacă Steven Colbert a mai avut curajul să-i spună lui Tom Hanks că e "damă bine" şi la petrecerea de după spectacol.
Lăsând gluma la o parte, nu e nicio îndoială că premiile Emmy fac parte din industria showbizului american. Spectacolul e grandios, arta e ţinută sus şi calitatea e garantată de Casă. Casa Entertainmentului. Iar dacă tot s-a trecut de la o simplă anunţare de premii la prezentarea unui variety în direct, totul se face cu ingredientele reţetei clasice de succes. Cu aplomb şi inspiraţie. Cu un strop de geniu şi multă muncă din partea castei. Doar actorii se văd, dar ştim cu toţii ce e în spatele lor: o echipă compactă care urmează întocmai scenariul. Rezultatul e ceea ce trăim cu bucurie (efemeră), vreme de câteva ore. Ca la final să putem exclama: "Oh, what a night!".