Mă întreb dacă Herbie Hancock ştie ce piese se află pe acest album. E un album cover version, cu piese culese de la Bob Dylan, Beatles, John Lennon, Sam Cooke, Bob Marley, Peter Gabriel şi unii mai obscuri. Teoretic, cînd faci un album de coveruri, îţi alegi piesele. Probabil chiar Hancock le-a ales, dar nu s-a chinuit prea tare să le înveţe.
Albumul The Imagine Project lasă impresia că Herbie Hancock s-a aşezat în colţ la un pian şi le-a zis colaboratorilor: "Băieţi, cîntaţi piese de pe lista aia şi nu vă lăsaţi deranjaţi de ce fac eu aici". Cu siguranţă Herbie nu s-a lăsat deranjat de ce făceau ei, şi nici de lista pieselor de pe album.
Cine sînt ei? Ar fi două tabere: mai întîi, pop-rockerii Pink, Seal, Dave Matthews, John Legend, James Morrison, Jeff Beck. Nu intru în detalii, îi cam ştie lumea.
A doua tabără e mai interesantă - tabăra folcloriştilor: Toumani Diabate e harpistul malian despre care am povestit într-o recenzie precedentă. Diabate a venit însoţit de amici malieni - tuaregii Tinariwen, urmaşi direcţi ai rebelilor din miezul Saharei, şi Oumou Sangare, ambasadoare ONU pentru mîncare şi agricultură, atunci cînd nu cîntă. Mă rog, probabil şi cînd cîntă. The Chieftains e un grup irlandez ancestral, activ de peste 50 de ani, principali responsabili pentru promovarea folkului irlandez în lume. Cam orice trupă cu influenţe celtic-irlandeze le datorează ceva. Los Lobos e grupul chicano care a compus coloana sonoră a filmului Desperado. Chithra e diva Bollywood-ului şi a muzicii playback indiene, sitarista Anoushka Shankar e fiica faraonicului Ravi Shankar şi sora Norei Jones. Wayne Shorter e colegul lui Herbie Hancock încă de pe vremea cînd cei doi făceau parte din cvintetul lui Miles Davis. Soţii Susan Tedeschi şi Derek Trucks sînt mai tinerei, dar şi-au făcut deja un nume în blues. K'naan e un rapper musulman din Somalia, autorul imnului Campionatului Mondial de Fotbal din Africa de Sud. Juanes e idolul rock al Columbiei. Probabil cea mai elegantă voce de pe album e Maria de Ceu Pocas, diva bossa nova şi a jazzului brazilian.
Se pare că Herbie Hancock a călătorit prin toată lumea, înregistrînd piesă cu piesă, deoarece i-a fost imposibil să adune pe toată lumea la un loc. E păcat ca asemenea resurse să se risipească pe un album cover version.
Mai suspectez şi ce spuneam la începutul articolului, că pe Hancock nu l-au prea interesat piesele. El cîntă jazz la pian pe acest album, fie că acompaniază Imagine-ul lui Lennon sau The Times, They are A-changing a lui Dylan. În absenţa vocilor, nu prea există legătură între partitura lui Hancock şi original. Pe Imagine, trebuie să intre Pink şi Seal să confirme prin versuri despre ce piesă e vorba. Conştienţi că Hancock e în treaba lui, vocaliştii albumului încearcă să altereze temele originale, pentru a le imprima o oarecare sincopare, să le scoată cît de cît în calea acompaniamentului lui Hancock. Uneori, cînd intervin tuaregii şi mariachi, piesele se îndreaptă spre world music şi orice pretenţie de cover version dispare. Cîteodată, un solo discret de chitară aduce înapoi linia melodică de bază, reamintindu-ne de unde s-a pornit.
În concluzie, mă plîng degeaba - resursele nu s-au dus pe cover-uri, ci pe un album world music cu strofe preluate de la piese celebre.
Pînă la urmă sînt multe metode de a face piese cover version. Unii le fac ca să demonstreze că şi ei pot, că, dacă le venea ideea, ar fi putut compune şi ei piesele alea. Nu e cazul la Hancock, probabil de aceea nici nu acordă mare atenţie frazei muzicale originale. Alţii le compun ca să compenseze lipsa de atractivitate a propriei oferte muzicale. Albumul de faţă le propune ca pe un teren de joacă pentru colaboratorii adunaţi de Hancock din toate colţurile lumii.