Pentru cunoscători - The Expendables

Lansat pe 13 august 2010, cel mai recent film al lui Sylvester Stallone bate toate aşteptările. Bătaie aşteptam, bătaie avem! Actor, scenarist şi regizor, Stallone adună lângă el multe nume grele ale cinematografiei de la Hollywood, ceea ce îi garantează succesul de casă - 65 de milioane de dolari din vânzarea biletelor, la jumătatea lunii septembrie 2010.

Dar cine sunt the expendables? În mod natural, începem prin a crede că este vorba despre membrii găştii cu numele ăsta. Sunt (foşti) militari profesionişti, care, pentru sistemul care i-a creat, sunt simple "consumabile" - uşor şi ieftin de înlocuit. Abia al patrulea sens din dicţionar este cel care răspunde acestei interpretări: 4. Military. (of personnel, equipment, or supplies) capable of being sacrificed in order to accomplish a military objective. Titlul în română merge pe aceeaşi linie - Eroi de sacrificat - dar are o dublă calitate: surprinde ideea de consumabil şi scoate în evidenţă faptul că miza principală o constituie "eroii".

În plus, expendable este - lucru vizibil mai ales în filmele de acţiune - şi populaţia din zonele unde eroii îşi fac de cap. Oamenii obişnuiţi din aceste locuri sunt - în abordările obişnuite, neproblematice - nimic mai mult decât un fond indistinct de frică, mizerie şi capitulare. E omenirea generică, faţă de care avem sentimente generoase, declarativ, şi indiferenţă, în fapt. În filme, cei răi (the villains) îi ucid pe localnici fără remuşcări, iar cei buni (the heroes) se folosesc de proprietatea lor fără nicio jenă: rechiziţionează maşini, bărci, avioane, distrug restaurante sau case etc. Ies din decor şi intră în dialog, uneori, câte un tânăr mai isteţ şi mai curajos sau, mai des, o tânără curajoasă, dar neapărat foarte frumoasă. În filmele de acţiune.

Dar filmul The Expendables nu este unul de acţiune. Este un film care are ca miză şi ţintă principală tocmai actorii de la Hollywood. Nu ne propune alţi, noi super-eroi de filme cu bătăi, ci aceeaşi, eterni (vai, nu!) super-actori. Nu Barney Ross, ci Sylvester Stallone este miza. Nu Tool, ci Mickey Rourke. Nu Church, ci Bruce Willis. Din această perspectivă - superstarul de cinema ca expendable - consumabil, filmul nu este numai ambiţios, nu doar interesant, ci de-a dreptul reuşit.

... for the masses

The Expendables este un experiment postmodernist, care propune publicului larg un exerciţiu intelectual destul de complicat. Dacă personaje fictive din ficţiuni distincte au reuşit să se întâlnească pe ecran (Alien vs Predator, Superman şi Batman, în The Vigilantes etc.), în The Expendables se întâlnesc nu direct personajele jucate de Stallone, Statham, Willis, Rourke etc, ci chiar ei, actorii ale căror nume şi chipuri s-au suprapus în mentalul iubitorilor de cinema cu rolurile lor.

Dar nu-i poţi convoca în acelaşi film pe Stallone, pe Arnold şi pe toţi ceilalţi, sperând, în acelaşi timp, în mod onest, că ei vor lăsa în afara scenei rolurile cu care s-au identificat. Episodul Jean Claude Van-Damme - care ar fi refuzat să joace în film pentru că nu a acceptat ca personajul său să mănânce bătaie de la personajul lui Jet Li! - e plin de semnificaţii. Actorul s-a identificat într-atât cu Soldatul Universal, încât nu mai acceptă să joace decât versiunea etern câştigătoare a filmului său de acţiune.

Ceilalţi merită toată admiraţia pentru că au acceptat să participe la o experienţă unică: invocarea fantasmelor eroice ale Hollywood-ului, prin intermediul actorilor de referinţă. De ce? Tocmai pentru a provoca această enormă coliziune dintre fantastic, simbolic şi real.

Un fals bum-bum, pac-pac

Criticii cei mai atenţi aglomerează observaţiile şi strâmbă din nas:
1. scenariu e debil. 2. scenele de acţiune sunt confuze. 3. lipseşte suspansul. 4. lipseşte orice efort de "make-believe".

Unii mai simpluţi la minte caută în film imaginea în mic, proporţională, a lumii reale + corectitudine politică. Şi nu găsesc suficiente femei, nici suficientă deferenţă faţă de minorităţi - etnice şi rasiale. Descoperă însă flirt masculin, prea mult ("a faintly homoerotic ode"), ba încă şi mai mare exces de împuşcături, explozii şi morţi.

În fapt, vorbim despre o peliculă care foloseşte instrumentarul filmului de acţiune numai ca pretext, pentru a-l detona. Doar nu îţi poţi închipui că Stallone nu s-a văzut alergând gâfâit şi dolofan, secunde lungi, în două rânduri, în acest film? Ce spectator inocent îşi imaginează că numai el / ea a văzut ridurile, liftingurile, Botox-ul? Sau ieşirea completă din visul fictiv al filmului prin comentariul legat de visul real (?) nutrit de Arnie, de a ajunge preşedinte al Statelor Unite?

Toate acestea sunt de fapt elemente menite să ne împiedice a intra în fascinaţia narativă pe care alte filme de-ale lor au indus-o în trecut. De ce această distanţă? Pentru că miza e alta.

Cine spală vasele?

Într-o poezie a anilor '90, cineva se întreba cine are grijă de câinii vagabonzi care mănâncă prăjiturile rămase după petrecere. The Expendables se întreabă ce este dincolo de limita unui rol social. Ce se întâmplă când ieşi din haina de super-erou? Ce faci când nu mai eşti super-vedetă? Şi ne oferă o meditaţie tulbure despre ceea ce rămâne atunci când ceea ce (crezi că) eşti nu mai este posibil.

Super-eroii, la fel ca super-actorii, la fel ca noi toţi, trăiesc mai mult decât visele lor. Atunci când visul nu mai are forţă, imaginea (ta) despre tine îţi rămâne mare. De la un moment înainte, orice rol (pe scenă sau în viaţă) devine prea mic pentru Stallone, Rourke etc. Imaginea ta, umflată în contur de Rambo sau Terminator, se boţeşte acum, face riduri, se împiedică... Fiecare gest devine căznit, patetic, ridicol, în comparaţie cu ceea ce era.

Filmul The Expandables oferă mai multe variante de răspuns psihologic la această situaţie. Ipostaza Rourke înseamnă excesul senzual menit să acopere conştiinţa ratării momentului-cheie: pe podul din Bosnia, ar fi putut ieşi din sine pentru a face diferenţa, în numele altcuiva. Ar fi putut căpăta alt sens.

Soluţia lui Barney Ross / Sylvester Stallone vine în oglindă. Decide să renunţe la cinismul protector şi mutilant. Alege să-şi rişte viaţa sau chiar să şi-o încheie, pentru a o salva pe Sandra. Nu e vorba aici despre un amor banal, ci de un efort disperat de a aduce sens într-o existenţă îngheţată. Sandra trăieşte într-o lume care lui Barney Ross îi apare în mod evident şi iremediabil, sortită dezastrului. Iar Sandra este un om care nu se vrea salvat, un idealist. Şi totuşi. Barney Ross se autoinvită pentru a-şi inventa un sens.

Jet Li îşi mistifică existenţa, invocând pe neaşteptate o familie pe care nu o are. Nu îl crede nimeni şi nici nu insistă. Statham îşi construieşte pe furate şi fără pricepere o lume paralelă, în care calităţile lui de luptător şi exerciţiul de a ucide să nu aibă loc. Doi dintre membrii grupului nu se mai regăsesc nicăieri şi recurg la psihoterapie. Dolph Lundgren le calcă pe urme.

Totul este amortizat de disbelief. Niciun personaj nu crede că există vreo soluţie reală. Toate acţionează inerţial, conduse parcă din afară, ca nişte automate umanoide.

(Re)branding personal

Sunt toate măşti pe care vedetele din The Expandables şi le probează ca pe haine, într-o garderobă deschisă publicului. Ne sunt prezentate elemente distinctive ale mărcilor binecunoscute: machismul lui Rourke ("What's your name again, sweetheart?"), obsesia corporală a lui Stallone ("You have a body of steel", îi zice Tool, în răspăr), distanţa (auto)ironică a lui Bruce Willis, cruzimea lui Dolph Lundgren etc.

Până la urmă e multă tristeţe în această paradă de sfârşit de lume. Se evită însă penibilul, prin sinceritatea asumată. E ceea ce mi-a plăcut. Pe lângă faptul că The Expendables nu încearcă să vândă iluzii. Lumea în care trăim este cruntă, noi o facem să fie astfel, nu putem decât să mai salvăm câte un idealist. Este o bună captură a stării de spirit a momentului.