Dr. Death şi dreptul la o moarte demnă: între libertate şi sacrilegiu - You Don't Know Jack

"Numai Dumnezeu poate crea şi distruge. N-aveţi religie, n-aveţi Dumnezeu?" Aşa i se striga la începutul anilor '90 doctorului Kevorkian de pe propria peluză împânzită de militanţi anti-eutanasie.

Jack Kevorkian e un nume binecunoscut în Statele Unite. Nu pentru pacienţii pe care i-a vindecat, ci pentru cei pe care i-a ajutat să moară. La dorinţa lor expresă. De fapt, la rugămintea lor disperată. 130 de pacienţi. În nouă ani. L-au numit în nenumărate feluri: "Doctorul Moarte", "Doctorul Frankenstein", "Doctorul care-ţi prescrie ultima reţetă". Nu la fel au făcut şi cei 130 de condamnaţi la suferinţă. Pentru ei a fost ultima speranţă la un final decent al diverselor maladii incurabile şi chinuitoare de care sufereau.

Născut în 1928 din părinţi armeni, scăpaţi ca prin minune holocaustului din ţara natală (în perioada 1914-1918 armata otomană a ucis peste 500.000 de armeni), anatomo-patologul Jack Kevorkian decide la 62 de ani, având în minte imaginea mamei torturată de cancer, să încerce să aline definitiv durerile bolnavilor aflaţi în faze terminale. Şi construieşte un dispozitiv pe care-l va boteza Thanatron - maşina morţii, prin care pacienţii lui îşi vor putea administra intravenos medicaţia letală.

Dispozitivul va avea viaţă scurtă (doar două utilizări), pentru că statul Michigan îi revocă autorizaţia de practică medicală. Inventiv, Kevorkian încropeşte o altă maşină, de data asta numită "a milei" - Mercitron - care va facilita inhalarea de monoxid de carbon, la rândul lui intermediarul unui exitus rapid. Pe parcursul a opt ani, beneficiind de asistenţa unui avocat abil, doctorul nu va fi oprit de sistemul judiciar american. De altfel, societatea civilă americană se împarte în două: susţinători şi adversari ai eutanasiei. Însă, la ceea ce va fi ultimul lui caz, doctorul Kevorkian, în încercarea de a forţa Curtea Supremă de Justiţie să ia o decizie în privinţa acestei situaţii, se hotărăşte să schimbe metoda de lucru.

În 1998, Thomas Youk, de 52 ani, se afla în stadiul terminal al sclerozei laterale amiotrofice. Incapabil fizic de a-şi administra singur soluţia mortală, consimte să-i fie administrată de doctorul Kevorkian. Tot procesul este înregistrat pe bandă video. Iar medicul va trimite caseta, două luni mai târziu, postului de televiziune CBS, care o va expune, la oră de maximă audienţă, în celebra emisiune 60 Minutes.

Înregistrarea conţinea şi somaţia lui Kevorkian la adresa autorităţilor de a încerca să-l oprească de la acest tip de asistenţă medicală. Ceea ce s-a şi întâmplat. Doar că nu în modul în care el ar fi sperat: să fie din nou acuzat de acordarea asistenţei la suicid. Procurorul a găsit, ca şi mitologicul Sisif, soluţia de a-l pune în lanţuri: l-a acuzat de crimă. Şi, întocmai ca în legenda lui Thanatos, n-a mai murit nimeni. Cel puţin nu prin această metodă, nu în statul Michigan şi nu cu concursul lui Jack Kevorkian. Ceea ce a părut o mutare greşită din partea medicului au fost concedierea avocatului care-l trecuse cu bine prin toate procesele anterioare şi ideea de a se apăra singur. Eroare pe care el nu a recunoscut-o niciodată, motivul fiind dorinţa de a fi condamnat, pentru ca asta să atragă atenţia Curţii Supreme asupra problemei bolnavilor terminali.

La pronunţarea sentinţei, judecătoarea îi va spune: "Avem mijloacele şi metodele de-a protesta împotriva legilor cu care nu suntem de acord. [...] Nu puteţi lua legea în propriile mâini. [...] Aici nu e vorba despre suicid asistat. Când aţi injectat intenţionat unei alte fiinţe umane ceea ce eraţi conştient că este o doză letală de otravă, asta, domnule, este crimă. [...] Toţi suntem conştienţi de controversa şi sentimentele legate de problema sfârşirii vieţii şi a controlului durerii. [...] Nimeni, domnule, nu se află deasupra legii. Nimeni. [...] Aţi avut îndrăzneala să apăreţi la o televiziune naţională, să arătaţi lumii ce aţi făcut şi să provocaţi sistemul judiciar să vă oprească. Ei bine, domnule, consideraţi-vă oprit!"

Scurta (sau lunga) carieră a lui Kevorkian în moartea asistată se terminase. Va rămâne în închisoare timp de 8 ani, de unde, bolnav de hepatită cu virus C, contractată în Vietnam, va fi eliberat în 2007, la 79 de ani, cu condiţia să nu se implice în nici un fel în asistarea decesului. Condiţie pe care o va respecta. Dar Curtea Supremă de Justiţie a refuzat să studieze cazul.

Filmul încearcă etalarea faptelor aşa cum s-au petrecut. Cu efortul implicit al lui Al Pacino, care şi-a adjudecat premiul Emmy (2010) pentru rol. Iar faptele sunt aşa cum le descrie judecătoarea ultimului proces al lui Jack: controversate şi încărcate de sentimente contradictorii. Privindu-i pe cei ajutaţi de Kevorkian (unele filmări sunt cele reale, ale pacienţilor asistaţi) nu poţi să nu înţelegi disperarea suferinţelor duse ani de zile şi dorinţa de a le sfârşi în mod demn.

Într-o conferinţă ţinută la Universitatea Florida, în 2008, doctorul spune: "Scopul meu în ajutarea pacientului nu era să-i cauzez moartea. Scopul meu era să îi închei suferinţa. Trebuie să fie dezincriminat." În aprilie 2010, Kevorkian e invitat în emisiunea lui Anderson Cooper, de la CNN, care îl va întreba: "Vreţi să spuneţi că doctorii se joacă permanent de-a Dumnezeu?". "Bineînţeles", răspunde Kevorkian, "de fiecare dată când interferăm cu procesele naturale, ne jucăm de-a Dumnezeu."

Fiecare motivaţie a lui Jack Kevorkian poate fi privită dual: are şi nu are dreptate. La fel şi acţiunile lui: asistenţă medicală sau crimă. Tot aşa pot fi judecaţi şi pacienţii: sunt sau nu nişte criminali faţă de propria viaţă? Sinuciderea, asistată medical sau nu, rămâne un subiect de dură blamare religioasă. Sinucigaşul, în viziunea majorităţii religiilor, este un decăzut, care nu mai are acces la mântuire. De cealaltă parte stau drepturile fundamentale ale omului la autodeterminare. Felul (milenar) în care este privită moartea este, bineînţeles, strâns legat de cel în care e considerată viaţa. Dacă viaţa e un dar divin, atunci moartea nu poate fi decât o decizie de aceeaşi natură. Atât timp cât omul nu are acces real, practic, la atribute divine cum e crearea vieţii, atunci nu poate interfera nici cu sfârşirea ei.

E real punctul de vedere al lui Kevorkian, se substituie doctorii Creatorului? Argumentele pot curge pe ambele pante, ale negării şi ale confirmării. Dacă totul decurge conform planului ceresc, atunci şi intervenţiile medicilor au fost cuprinse în el. La fel de bine susţinută religios poate fi şi varianta în care orice intruziune în procesele biologice naturale sunt împotriva legilor divinităţii. Să ne gândim la reacţiile vehemente atrase de avort, fertilizare in-vitro şi clonare. Dar nici susţinătorii acestora din urmă nu duc lipsă de argumente. În ciuda protestelor îndelungate din partea oponenţilor, avortul şi fertilizarea se practică pe scară largă. Iar clonarea celulară este în plină cercetare şi dă mari speranţe celor suferinzi de maladii incurabile.

Articolul 1 din Declaraţia Drepturilor Omului spune că toate fiinţele umane se nasc libere şi egale în demnitate şi în drepturi. Deci libertatea şi demnitatea sunt primordiale. Codex Iustinianus nu punea eticheta păcatului asupra sinuciderii. Dar Biserica Catolică, ca şi cea Ortodoxă, declară eutanasia: "crimă împotriva vieţii". În islam, profetul Mohamed a refuzat să binecuvânteze corpul unei persoane care se sinucisese. Şintoismul, religia dominantă în Japonia, consideră prelungirea vieţii prin mijloace artificiale drept o acţiune ruşinoasă împotriva vieţii.

Cartea I a tratatului Sfântului Augustin De Civitate Dei are câteva capitole dedicate sinuciderii, iar cuprinsul secţiunii XX argumentează pe larg felul în care subiectul este privit: "Legea, corect interpretată, chiar interzice sinuciderea când spune: Să nu ucizi. Acest lucru e dovedit în special de omiterea cuvintelor pe aproapele tău [...] cu atât mai mult trebuie să înţelegem că un om nu-şi poate lua viaţa, atâta vreme cât poruncii Să nu ucizi nu-i e adăugată  nicio limitare şi nu este făcută nicio excepţie în favoarea nimănui, cu atât mai puţin în favoarea celui căruia i se dă porunca!". Doctrina medievală conferea vieţii calitatea de dar primit spre a fi folosit fără prerogative discreţionare, deci controlul asupra corpului e limitat la utilizare (usus) şi nu la decizie (dominium), care îi este atribuită doar lui Dumnezeu.

Etica e una dintre cele mai dificile ştiinţe, iar problemele pe care ea trebuie să le reglementeze sunt la fel de complicate. Normele ei evoluează concomitent cu etapele istorice pe care le ordonează. Jurământul lui Hipocrat, în versiune sa originală, excludea categoric implicarea medicului în vreo formă de eutanasie: "Nu voi prescrie niciodată o substanţă cu efecte mortale, chiar dacă mi se cere, şi nici nu voi da vreun sfat în această privinţă." Dar la fel privea şi intervenţiile asupra sarcinilor: "Tot aşa nu voi da unei femei un remediu avortiv." Versiunile moderne exclud ambele negaţii, dar părerile în rândurile medicilor sunt împărţite. Dacă majoritatea consideră că au doar datoria de a prezerva viaţa, ceilalţi vorbesc mai întâi despre calitatea vieţii. Doctorul Kevorkian mărturiseşte că atitudinea lui a fost dictată de propria dorinţă de a nu fi lăsat să agonizeze în cazul unei suferinţe ireductibile.

Decisivă e şi presiunea moralei colective. În ţări unde influenţa religiei este majoră, probabilitatea legalizării eutanasiei şi a de-stigmatizării celor implicaţi - medic şi pacient - este minimă. Olanda, ţară puternic liberală, admite unele forme de eutanasie voluntară. La fel Belgia şi Elveţia, statele Oregon şi Washington, cel din urmă legalizând-o mult după procesul lui Kevorkian. Drumul Luxemburgului spre legalizarea eutanasiei a inclus eliminarea din constituţie a dreptului monarhului de a decide în această problemă, după ce acesta a refuzat să-şi dea acordul.

Dacă privim puţin în urmă, în prima jumătate a secolului trecut, devine importantă şi teoria pantei alunecoase. Legalizarea eutanasiei, chiar limitată la pacienţii aflaţi în fazele terminale, dar în deplinătatea facultăţilor mintale, poate constitui precedentul pentru repetarea unor situaţii critice: Acţiunea T4. Era programul de eutanasiere prin care Germania nazistă a semnat condamnarea la moarte a 275.000 de persoane "găsite incurabil bolnave prin examinarea medicală decisivă". Reclama revistei "Poporul Nou" din 1938, revistă a Partidului Naţional-Socialist German, afişa în textul de acompaniament al desenului unei persoane cu handicap: "60.000 de mărci costă Poporul o persoană suferind de o boală ereditară, pe parcursul vieţii. Tovarăşe, sunt şi banii tăi!"

You Don't Know Jack nu este singurul film care abordează acest subiect. Un film poate mai puţin mediatizat, Il y a longtemps que je t'aime (2008), al francezului Philippe Claudel, o aşază pe Kristin Scott-Thomas în rolul mamei-medic, nevoită să-şi eutanasieze băieţelul, bolnav incurabil. Condamnată la 15 ani de închisoare, pe care îi petrece izolată de existenţa anterioară şi complet repudiată de familie, drama ei e dublă: retrăirea amintirilor în contact cu familia surorii ei şi încercarea celor două surori de a-şi redefini şi regăsi sentimentele. De altfel, Franţa se confruntase în 2000 cu controversa iscată de cazul lui Vincent Humbert, victimă a unui accident de maşină ce-l lăsase incapabil de a se deplasa, de a vorbi şi cu simţurile anulate. Acesta scrie apoi cartea-manifest: Je Vous Demande le Droit de Mourir, în încercarea de a obţine dreptul legal la moarte.

"Sunt un criminal?" întreba Jack Kevorkian. "Lumea ştie că nu sunt.[...] Societatea şi-a pierdut simţul realităţii din cauza fanatismului religios şi a dogmei."

Jacob Appel, medic, avocat şi bioetician, diplomat al universităţilor Harvard, Columbia şi New York aduce o concluzie umanistă controversei eutanasiei: "Modul în care o persoană decide să moară e una din cele mai personale alegeri pe care o fiinţă umană o va face vreodată. Unii pacienţi terminali vor dori ca sistemul medical să cheltuiască ultimul dolar pentru a le prelungi viaţa, până la graniţa inutilităţii medicale. Alţii vor lua măsuri eroice şi extreme, lăsând natura sa-şi urmeze cursul. Al treilea grup de indivizi - şi eu mă număr printre ei - ar vrea să supravieţuiască doar până la limita comunicării semnificative şi lucide cu cei dragi; apoi vrem ca furnizorii de servicii medicale să ne sfârşească viaţa cât mai repede şi cât mai puţin dureros. Într-o societate luminată, toate aceste trei dorinţe ar fi onorate."

You Don't Know Jack e prilejul redeschiderii discuţiei asupra eutanasiei, liberului arbitru şi a evoluţiei moralei şi religiei. Văzută ca un drept fundamental sau ca un păcat major, atât părerile pozitive cât şi cele incriminatorii vor trebui să ţină seama de transformările societăţilor şi de modificările curentelor de gândire. Orice decizie corectă se bazează pe considerarea ambelor poziţii. Pentru noi toţi, aflaţi atât de departe de perfecţiunea divină, balanţa e greu de ţinut. Dar introspecţia şi raţionarea informată ne sunt la îndemână. Se cuvin folosite.