Cu pumnii în buzunare - Evil

Festivalul Transilvania (TIFF, pentru cunoscători) se dovedeşte, tot mai mult, o vitrină în avanpremieră a filmelor care ajung pe marile ecrane româneşti: a fost - anul trecut - cazul extraordinarului Cidade de Deus, care a deschis TIFF-ul, iar anul acesta, al cîtorva filme (unele, foarte aşteptate) care au fost văzute mai întîi la Cluj iar apoi au intrat (sau vor intra) în distribuţia curentă: Elephant, Bowling for Columbine, Reconstruction, Aaltra.

Evil este un film suedez - ceea ce stîrneşte anumite aşteptări, dacă ne gîndim că ultimele filme suedeze văzute de cinefili au fost la Cinematecă şi erau semnate Bergman sau Widerberg... Mikael Hafstrom (regizorul lui Evil) nu este nici Bergman, nici Widerberg; este doar un meseriaş corect, care are o poveste „tare" (un adolescent en mal de vie nimereşte într-un internat „sado-hard" în care trebuie să-şi ţină pumnii în buzunare pentru a nu fi exmatriculat) şi se grăbeşte s-o spună, pe jumătate european (atmosfera, contextul), pe jumătate hollywoodian (simplitatea, mesajul). Titlul românesc este Diabolicul; este - din nou - o inexactitate, dacă nu chiar o gogomănie: Erik, personajul principal (interpretat de tînărul Andreas Wilson), nu are nimic "diabolic", este doar un adolescent revoltat pe viaţă care cară pumni în recreaţii ca o locomotivă care scoate aburi; „diabolici" sînt ceilalţi - elevii mai mari, care se folosesc de şcoală pentru a-şi experimenta şi rafina sadismul înnăscut. De aceea, titlul ar fi trebuit tradus prin Răutate: el se referă la o situaţie, nu la nişte indivizi.

Nu ştiu cît de realist este internatul din film, dacă faptele arătate reflectă întocmai sistemul şcolar din Suedia anilor '50, etc. Ştiu însă că am mai văzut - sau citit - chestii similare, ceea ce face foarte plauzibil ce se-ntîmplă aici: ca şi-n Împăratul muştelor - sau, mai recent, Cidade de Deus -, copiii sau adolescenţii produc violenţă, reproducînd violenţa din societate. În Diabolicul, elevii mai mari, strînşi într-un fel de confrerie fascistă intangibilă, tind să (re)constituie, la scară mică, un model totalitar - ceea ce induce ideea că acesta este intrinsec omului, îi vine în mod natural, în timp ce democraţia trebuie învăţată; acesta ar fi singurul mesaj „intelectual" pe care-l putem desprinde din Evil.

Andreas Wilson (Erik) este una din acele descoperiri care fac legitim mersul la cinema pentru a vedea un film mediocru (Evil este un film mediocru). Dincolo de frumuseţea marlonbrandiană a chipului (Wilson pare un Brando la adolescenţă, pregătindu-se pentru rolul din Pe chei), are aceeaşi structură musculară şi-aproape aceeaşi statură ca a megastarului american. Degajă acea forţă sălbatică şi-acel calm flegmatic pe care-l asociem „Naşului". Dar - fireşte - nu se poate face nici un pronostic în privinţa carierei sale; deocamdată, este doar o prezenţă charismatică cu potenţial: atunci cînd îşi oferă, cu oboseala ce vine din rutină, torsul său gol curelei cu care obişnuieşte să-l biciuie tatăl vitreg - un chelner violent şi vulgar -, Wilson dă senzaţia că ar putea fi unul dintre marii actori de mîine; dimpotrivă, atunci cînd începe o idilă avortată cu fata de serviciu din internat - o finlandeză simplă şi iubăreaţă -, chipul său nu mai spune nimic: împietreşte inexpresiv între limitele (banale) stabilite de scenariu...

„Răutatea" fascinează, însă Răutatea învinsă de Bunătate într-un film nu foarte bun este mai puţin bună decît Răutatea care triumfă într-o capodoperă - şi mă gîndesc, aici, la Persona lui Bergman. Trăim vremuri convenţionale.


Diabolicul/Evil (Ondskan), regia: Mikael Hafstrom, scenariul: Jan Guillou, Hans Gunnarson, Mikael Hafstrom, imaginea: Peter Mokrosinki, cu Andreas Wilson, Henrik Lundstrom, Gustaf Skarsgard şi Marie Richardson. Prod. Suedia, 114 min. Distribuit de RomâniaFilm.