Ca şi înainte, pe acest album, The National explorează aspectele problematice ale existenţei unei persoane stabile, prinsă într-o rutină mundană, dar pusă mereu în faţa alegerii de a confirma sau răsturna aşteptările celor din jur. Pe High Violet, aceste constrângeri sunt şi mai apăsătoare. Între petice de imagini obtuze, solistul Matt Berninger sună din ce în ce mai autodistructiv. Momentele optimiste ale albumului nu îl înveselesc, ci, mai degrabă, rezonează la drama lui. High Violet e o aventură întunecată, chiar şi pentru o trupă faimoasă pentru melodrama de tip artist bastard. Fără să sune triumfător, trupa are un efect liniştitor, versurile lui Berninger acţionând ca un balsam pentru propriile noastre nevroze. După şase pahare, exasperat din cauza colegilor de muncă, când nu vrei decât să ajungi acasă şi să râzi cu cineva la sitcom-uri, acesta este albumul pe care trebuie să îl asculţi!
Deşi în plină ascensiune şi având sprijinul unor prieteni din lumea indie, ca Justin Vernon de la Bon Iver, The National au refuzat să creeze un album idiosincratic, prin care să deturneze aşteptările criticilor şi ascultătorilor, şi au încercat, în schimb, să îşi rafineze stilul, prin creaţii preţioase, sofisticate, dar, în continuare, lipsite de bibelouri şi fidele culorilor muzicale ce le vin bine. Nu le-a ieşit până la capăt. Ultima piesă, îmbibată în corzi, Vanderlyle Crybaby Geeks e un pic prea decadentă pentru binele ei. Totuşi, până la ea, reuşesc să construiască nişte viniete superbe, cu o structură solidă. Puţine trupe pot sculpta un cântec ca Sorrow - în care emoţia este principalul personaj, iar trupa face din balada lui Berninger o goană bine dozată - fără să se împiedice în propriile ambiţii. Ba mai mult, chitările de pe Afraid of everyone sună chiar nervos, iar tobele magistrale de pe England redau mai mult decât corect, în plan auditiv, imaginea catedralelor despre care vorbeşte cântecul. Acestea sunt tot atâtea victorii ale formei, aşezată în perfectă armonie cu conţinutul de membrii trupei.
Pe Berninger îl recunoşti şi pe High Violet după claustrofobia socială pe care o afişează, în prelungirea albumului Boxer, manifestată aici când cu vina clasei superioare pe Lemonworld, când cu anxietatea dată de grijile financiare pe Bloodbuzz Ohio ("I still owe money / To the money / To the money I owe"). Cele mai bune momente ale sale sunt cele în care îşi temperează anxietatea şi face loc reflecţiei şi confuziei. Berninger e vinovat şi de sclipirile de geniu de pe album, dar şi de rateuri. Şi el, ca şi alţi narcisişti, are momente când nerăbdarea dăunează grav execuţiei, iar versurile sale criptice sună, pe alocuri, ca o aplicaţie conştiincioasă la titlul de "Cel mai interesant bărbat în viaţă". Intenţiile sale rămân, însă, bune şi reuşeşte să îşi păstreze, aproape tot albumul, un simţ al măsurii şi o doză de autenticitate care salvează impresia de ansamblu.
Pe High Violet, The National şi-au asumat, de la prima până la ultima notă, misiunea de a fi o trupă rock care are ceva de spus, iar, pentru că joacă acest rol până în pânzele albe şi pentru că se iau, poate, prea în serios, ar putea deveni iritanţi pentru unii ascultători. Totuşi, reconfortant este că gesturile lor nu sunt măreţe şi goale, ci sunt trăiri personale, pline de anxietate proiectate pe ecrane largi. Reconfortant nu doar pentru fanii trupei, ci şi pentru toţi cei cărora le e dor de vremea când puteau să se identifice cu artiştii indie, când se puteau raporta cu toată intimitatea fiinţei lor la versurile cântate de aceştia.