Faţă de albumele precedente ale trupei, Digest marchează o abordare muzicală substanţial diferită, e un material mai fluid şi mai sărac în artificii sau podoabe, de o claritate emoţională uimitoare. În momentele în care această economie îşi atinge cotele maxime, creaţia sugerează o puternică intimitate şi dă senzaţia lipsei de efort, a înregistrării dintr-o singură dublă.
Dacă, până la această lansare, versurile grupului erau eclipsate de talentul lor pentru efecte sonore intens prelucrate şi de metoda fluxului conştiinţei, adoptată de Cox, liderul trupei, acum versurile dobândesc o poziţie centrală, fiecare cuvânt are locul lui bine determinat, curgerea lor fiind sincronizată la milimetru cu dinamica albumului. Astfel, Cox întreabă "Did you stick with me?", la începutul piesei de garage pop, Memory Boy, imediat după melodia cu cele mai mari şanse să fie sărită de către ascultători, iar Pundt menţionează o fanfară, pe Fountain Stairs, chiar la prima apariţie a saxofonului lui Oglesby. Cel mai recent album Deerhunter se remarcă şi prin extinderea paletei instrumentale (chitară acustică, percuţie electrică, banjo, muzicuţă, saxofon), ce conferă noi straturi de adâncime şi nuanţe subtile demne de explorat în căşti.
În ciuda transformărilor, suficiente elemente familiare te vor ajuta să îi recunoşti pe cei de la Deerhunter: dragostea lor, împărţită frăţeşte, faţă de muzica britanică şi cea americană, din anii '60 încoace, şi încercările lor curajoase de a le hibrida în modalităţi noi şi surprinzătoare. Unele piese bat apropouri subtile la trupe de shoegaze puternice din anii '80 şi '90, pe când eforturi vaporoase ca Memory Boy şi Don't Cry se învârt în jurul unor linii de chitară pline de reverb şi al unor ritmuri rătăcitoare, ce amorţesc blând restul instrumentaţiei. În schimb, când fumul părăseşte camera, ca pe primul extras de single, cristalinul Helicopter, efectul e uimitor şi îşi lasă puternic amprenta asupra amintirilor tale despre album. Copleşitorul Helicopter este un rămas-bun electro-acustic, care sugerează deşertul emoţional, folosind ca pretext epic o poveste a lui Dennis Cooper despre o prostituată rusoaică.
Pe epicul final, de numai şapte minute şi jumătate, He would have laughed - dedicat garage-rocker-ului Jay Reatard, care a murit iarna trecută la numai 29 de ani - cele mai criptice versuri de pe Halcyon Digest sunt înghiţite de consoanele reci ale lui Cox, în vreme ce acorduri simple, obsesiv repetate de chitară acustică sunt tăiate de elemente de percuţie sau bucăţi electronice. Totul se încheie retoric, cu întrebările confuze şi dezolante "Where do your friends go? Where do they see you? What did you want to be? Ah, shut the hell".
Deerhunter au pregătit lansarea noului album, cerându-le fanilor să printeze şi să xeroxeze un poster vintage de tip Do It Yourself, iar apoi să lipească peste tot copii. În ultimele săptămâni de dinaintea lansării, membrii trupei au participat la nopţi întregi de discuţii online cu fanii lor cei mai devotaţi. Probabil că nu o să reuşim niciodată să analizăm fiecare vers, să descâlcim fiecare nuanţă tehnică şi să desfacem fiecare nod de semnificaţie, dar, în esenţă, despre asta e vorba pe Halcyon Digest. E albumul unei nostalgii, dar nu după o eră, nu după o tehnologie depăşită, ci după sentimentul agitaţiei, legăturii, al acelei obsesii stupide care face ca viaţa să merite trăită până şi în cele mai oribile situaţii. Şi despre împărtăşirea, comunicarea acestui sentiment cu cei din jur.