În Wall Street: Money Never Sleeps, Oliver Stone arată că ştie cum să dea luciu argintului vechi. Originalul Wall Street a făcut ca lăcomia să pară cool. Paradoxal pentru un film ce se voia o condamnare a voracităţii mânuitorilor de "plastic money". Îmi amintesc ca l-am văzut undeva pe la începutul anilor '90 (venise cu o întârziere substanţială la noi, din motive lesne de înţeles) şi ne-a marcat rău. În loc să băgăm la cap morala fabulei, ne minunam pe treptele blocului, între două înghiţituri de Scandic, de cât de "meseriaş" e Gordon Gekko ("cool" nu era încă o opţiune) şi stilul lui de viaţă.
Ani mai târziu, aceste aspiraţii toxice s-au tradus la mulţi prin casă, vacanţe şi plasme luate pe credit dintr-un salariu de bugetar. Între timp, lăcomia a devenit din "bună", obligatorie şi toate au mers din obscen în şi mai obscen până la criză şi la prăbuşirea temporară a Wall Street-ului. Moment de derută pentru elita financiară, soldat cu bail out-ul lor şi cu prăbuşirea noastră...
Aşa că Oliver Stone nu poate fi condamnat că a încercat un update la unul dintre cele mai faimoase lungmetraje ale sale, ţinând cont de cât de spectaculoase au fost întoarcerile de situaţie recente.
Lumea rechinilor lucioşi
Filmul începe cu Gordon Gekko care iese din închisoare şi încearcă să-şi recâştige imperiul cu ajutorul lui Jake Moore, un nou ucenic şi un alt brooker idealist. Jake, care se logodeşte cu Winnie, fiica înstrăinată a lui Geeko (Carey Mulligan), şi-a pierdut mentorul (un oldtimer împins la suicid de magnatul veninos Bretton James / Josh Brolin) şi vede în viitorul său socru un soi de figură paternală.
Ceea ce urmează e un mix entertaining de răzbunare, glamour epatant, romance şi lofturi newyorkeze spectaculoase, filmat într-o tipică manieră stonian-jubilantă, dar şi o grămadă de discuţii despre lucruri din care încă nu înţeleg nimic (subprime, bule, speculaţii bursiere)... Militantul Stone nu dă nici acum cu barda, ci, mai degrabă, se lasă sedus de aceşti rechini lucioşi. Iar Michael Douglas e, din nou, The king of the game...
Primul Wall Street a devenit cult datorită unuia dintre cele mai reuşite personaje din istorie: Gekko, reptilianul şarmant înarmat cu o artilerie de catch-frases, pe lângă care "eroul" Bud Fox devenea plictisitor şi iritant ca o citaţie de la Fisc. Gekko magnetizează şi sequel-ul.
Într-un fel, e om schimbat: ambiţiile şi inteligenţa sa crudă au rămas aceleaşi ("Money's the bitch that never sleeps. And she's jealous"), dar vârsta şi închisoarea i-au dat o vagă tentă de umanitate. Pe lângă el, cel care arestează fiecare cadru în care apare, toate personajele par periferice, poncificate şi lipsite de carne - mai puţin veteranul Eli Wallach, un afacerist sonat, dar nu şi senilizat, care se uită cu un zâmbet sadic-amuzat la corupţia din jurul lui.
Cu siguranţă, Stone ştie cum să dea luciu argintului vechi, iar coloana sonoră cu iz retro a lui David Byrne şi Brian Eno e o comoară de-a dreptul (vedeţi, mult huliţii ani '80 n-au fost chiar atât de răi!).