Un Festival intens, dar relaxant - IIFF 2010: Iaşi International Film Festival

Cei ce cred în filme

Cea de a doua ediţie a Festivalului Internaţional de Film de la Iaşi (IIFF, 6-10 octombrie 2010), singurul festival de acest gen din Moldova, a stabilit fără îndoială un record: 133 de filme în cinci zile. Multe premiate la festivaluri naţionale şi internaţionale; lungmetraje, documentare, scurtmetraje şi filme de animaţie, în cele patru secţiuni ale Festivalului, toate competitive (o caracteristică a IIFF).

Un adevărat "miracol", considerînd bugetul extrem de redus pe care l-au avut la dispoziţie organizatorii din ARFI, Asociaţia Română de Film Independent, care au fost sprijiniţi cu mărinimie de cîţiva sponsori şi de un grup minunat de voluntari.

Filme de calitate, de la foarte bune la excelente, o selecţie realizată de Anca Grădinariu, director artistic al Festivalului, care este convinsă că "a avut noroc". Cred mai degrabă că este vorba despre pasiune pentru cinema, entuziasm, ingeniozitate şi efort constant (a ales ce era mai bun din peste 500 de filme înscrise în competiţie).

Intenţia este aceea de a promova mici producţii independente, pentru a crea un eveniment cinematografic la nivel naţional, în ciuda lipsei sălilor de cinema, pentru a convinge publicul de toate vîrstele că filmele merită să fie văzute pe marele ecran. Pentru ca ieşenii să aibă posibilitatea să cunoască regizori, actori, producători şi distribuitori din ţară şi din străinătate.

Sălile (Cinema Victoria şi Multiplex Moldova Mall) erau pline, lumea stătea la coadă la bilete, la multe filme nu am reuşit să intru (studenţii stăteau în picioare sau aşezaţi pe scări), deci se poate spune fără a exagera că ediţia a doua a fost un succes de care pot fi mîndri Preşedintele IIFF, Ciprian Alexandrescu, şi Directorul IIFF, Emanuel Lăzărescu, oameni generoşi şi ospitalieri.

Iaşi: capitală culturală

Nu mai fusesem la Iaşi, dar, în mod sigur, această primă vizită va fi urmată de altele, pentru că este un oraş pe care vreau să îl descopăr. Îl cunoşteam din cărţile de istorie, din legende, din povestirile Ancăi, îndrăgostită de oraşul în care s-a născut. Oraşul lui Mungiu trăieşte acel ferment cultural care caracterizează istoria poporului român. Capitala Moldovei te primeşte cu braţele deschise, cu pîine şi sare, şi te "leagănă" cu ospitalitatea sa domoală, relaxant de vie. Casa lui Eminescu, a lui Creangă sau a lui Sadoveanu devine imediat casa oricărui român.

Am aflat că prima sală din România special amenajată pentru cinema a fost la Iaşi, cea a lui Anton C. Bottez. Am mai aflat că prima revistă de cinema a fost publicată în Moldova, la Bîrlad, şi că în timpul primului război mondial a fost organizat la Iaşi unul dintre primele studiouri de stat din lume, specializat în realizarea de filme documentare.

Prima mea vizită a fost prea scurtă pentru a putea vedea locurile istorice şi turistice pe care îmi propusesem să nu le ratez: Biserica Trei Ierarhi, Casa Dosoftei, Mitropolia, Mănăstirile din jurul oraşului, Grădina Botanică, Muzeul de Istorie Naturală. Dar, în ciuda frigului şi a ploii, cu un "ghid" ieşean inteligent şi sensibil, m-am plimbat prin Parcul Copou, la Teiul lui Eminescu, o emoţie unică.

Manele vechi şi noi

La Iaşi am stat într-un hotel minunat, în "zona de agrement Ciric": în stînga - un lac, în dreapta - o pădure (am fi putut face jogging dimineaţa, dar nu, noi ne repezeam la restaurant să mîncăm, să bem cafea...)

Aici am trăit o noapte furtunoasă, cu o nuntă spectaculoasă la care a cîntat Florin Salam! Dacă am fi avut mijloacele tehnice necesare (aveam numai telefoanele mobile...) am fi putut filma un documentar de pomină; spectacolul nupţial a fost unic: balerinii au trecut de la step la flamenco şi de la hip hop la vals în 30 de minute... Am "furat" o lumînare din grădină, ca piedică în calea uitării...

Dar eu am rămas profund impresionată de Florin Salam Fermecătoru'!

Un univers necunoscut mi s-a deschis în faţa ochilor.

Am ascultat din cameră, toată noaptea, în ciuda dopurilor pentru urechi: Adio, dar rămîi cu mine (tradus şi în engleză: Goodbye, but Stay!); Mă vrei şi tu, te vreau şi eu; Pentru bani am suferit; Sufletul şi inima suferă din vina ta; Să aibe (sic) iubire cine se uită la mine; La noi nu se simte criza (?!); Mama mea, cînd m-am născut era ploaie, era vînt.

Abia întoarsă la Roma am simţit nevoia să aflu mai mult şi am "dat" pe Google numele noului meu idol; am găsit următoarea frază, pe care doresc să o împărtăşesc cu voi: "Dacă Jim Morrison s-ar fi născut într-un deceniu greşit, în România, atunci ar fi fost Florin Salam"!

Marfă, bravo, super!!

Filme la Iaşi

Crnci / The Blacks, de Goran Devic şi Zvonimir Juric, Croaţia 2009, este un film despre războiul "interior" care continuă devastarea şi după terminarea războiului "exterior". Film dureros şi dificil, care începe cu sfîrşitul, pentru a călători înapoi în timp (24 de ore) ca să ne dea o explicaţie obiectivă asupra evenimentelor petrecute. Toţi actorii sînt excelenţi. Despre suferinţele cauzate de războiul din fosta Iugoslavie, despre pierderea umanitiţii şi a demnităţii. Pentru că în război oricine poate muri: cei buni şi cei răi, vinovaţii şi nevinovaţii deopotrivă.

God No Say So este un impresionant documentar al regizoarei elveţiene Brigitte Uttar Kornetzky, despre războiul civil din Sierra Leone (1991-2002) şi despre victimele nevinovate ale violenţei lui Charles Taylor, fostul preşedinte liberian acuzat de genocid şi de crime împotriva umanităţii.

În Sierra Leone a tăiat braţele a zeci de mii de femei, copii şi bărbaţi, timp de zece ani, în indiferenţa comunităţii internaţionale. Regizoarea elveţiană intervievează multe dintre aceste victime, care spun că nu înţeleg semnificaţia cuvîntului "răzbunare". Un bărbat căruia i-au fost amputate ambele braţe spune "Noi toţi eram întregi înainte de războiul civil al lui Taylor, dar răzbunarea nu face parte din caracterul nostru, pentru că Dumnezeu refuză răzbunarea" (God no say so...) Imagini nemiloase, suferinţe cumplite, dar şi un simbol al speranţei; pentru că unii oameni pot uita durerea şi pot ierta, pentru ca viitorul să poată fi reconstruit. O lecţie de compasiune şi de viaţă.

The Runaways (2010) de Floria Sigismondi, cu Kristen Stewart, Dakota Fanning (fenomenale!) şi Michael Shannon (care aici nu e la înălţimea celor două actriţe), este un "musical" despre trupa feminină formată la Los Angeles în anii '70, bazat pe autobiografia Neon Angel, scrisă de Cherie Currie, cîntăreaţa grupului rock, despre copilăria ei, faima trupei, problemele cu alcoolul şi drogurile. Un grup legendar pentru toate trupele feminine din lume. La Roma, trei prietene au creat trupa punk-rock Motorama, inspirîndu-se după The Runaways şi Cherie Currie şi Joan Jett. De la ele le cunosc şi le admir. Un succes al anilor '70 care a revoluţionat muzica rock, schimbîndu-i regulile pentru totdeauna.

Regizoarea Floria Sigismondi, născută în Italia, la Pescara, în 1965, este o apreciată fotografă şi pictoriţă, care trăieşte în Canada. Părinţii ei, Lina şi Domenico, sînt cîntăreţi de operă. A realizat videoclipuri pentru Christina Aguilera, Muse, David Bowie, Sheryl Crow, The Cure, Leonard Cohen, Björk, Marilyn Manson (The Beautiful People). Caracteristicile ei sînt un ritm sincopat al imaginilor, efecte uluitoare de lumină şi...o pasiune nebună pentru şerpi şi insecte. Un stil unic, frapant, copiat de mulţi regizori tineri. Freaks, insecte şi alte lucruri poetice şi scîrboase... Într-un interviu publicat în Italia, Floria a declarat: "Am un raport dificil cu religia. Operele mele sînt violente, iar eu nu caut scuze. Artistul e un războinic, un profet curajos care exprimă lucruri pe care lumea de obicei nu vrea să le vadă, dar care există. Opera mea este terapeutică".

Publicul de la Iaşi a mai avut posibilitatea să vadă unul dintre cele mai bune filme europene ale anului trecut, Un prophète de Jacques Audiard, Marele Premiu al Juriului la Cannes, cîştigător a 9 premii César, nominalizat la Oscar pentru cel mai bun film străin.

Un "prison movie" exemplar, despre un tînăr de 18 ani analfabet, fragil şi singur, care învaţă în închisoare să supravieţuiască, cu inteligenţă, abilitate şi curaj. Povestea unei răzbunări, un roman de formare, o alegorie politică şi socială, interpretată de un actor debutant uluitor: Tahar Rahim. Un film implacabil, pe care nu îl poţi uita. Închisoarea devine un microcosmos de raporturi de forţă unde numai cei puternici pot supravieţui, unde diferitele tradiţii şi culturi creează tensiune şi violenţă. O metaforă a societăţii multietnice contemporane, împărţită în grupuri etnice care accentuează conflictele.

Tom Atkins Blues al lui Alex Ross este un exemplu tipic de film independent: a fost realizat cu numai 2.000 de euro, în 10 zile, cu o echipă de şase oameni. Dar cu multă pasiune şi inventivitate. Alternează ficţiune şi documentar, actori profesionişti şi amatori. Sentimentele sînt autentice, sinceritatea este evidentă. Alex Ross este un englez de 47 de ani, născut la Londra, care trăieşte de 20 de ani la Berlin. Era oaspete la Iaşi şi l-am luat cu noi peste tot. Ne-am înţeles perfect, în ciuda accentului său cockney. E vegetarian, nu fumează, în trei zile a băut două beri... Era disperat în toate barurile în care tăia fumul de ţigară cu cuţitul. Noi am fi pus pariu că nu va mai veni niciodată în România, dar după două zile îi ruga pe toţi să-l mai invite, la Bucureşti, la Cluj, oriunde în ţară...

Cu siguranţă va dori să revină anul viitor la Iaşi... Ca şi mine, de altfel...