Haneke, cod (aproape) cunoscut

Cinefilul novice, dornic să-l cunoască pe Haneke, ar trebui să se ferească a nimeri în mijlocul carierei acestuia; altfel spus, să nu înceapă cu filmele "profunde" precum gândirea unui individ care se lasă fotografiat cu degetul la tâmplă. Mă gândesc la Cod necunoscut / Code inconnu şi Vremea lupului / Le temps du loup. Dacă se poate, ar fi bine să nu stea nici prea mult cu fotografia austriacului în faţă. Blândeţea de bunic-clasă înaltă, combinată cu aura de "universitarul familiei", s-ar putea să-l irite. Cel mai indicat ar fi să o ia în buna lege şcolărească, aşadar cu începutul. Cu atât mai mult cu cât prilejul i se oferă pe tavă: în luna august, Cinemax îi aduce filmele în casă.
 
Aşa numita Vergletscherungs Trilogie (Trilogia glaciaţiunii) conduce, treptat, către inima cinematografului lui Haneke, către miezul ce va exploda odată cu Funny Games. Poate, de aceea, cei care au şansa de a vedea Al şaptelea continent / Der siebente Kontinent (1989), Videoul lui Benny / Benny's Video (1992) şi 71 de fragmente dintr-o cronologie a hazardului / 71 Fragmente einer Chronologie des Zufalls (1994) înaintea lui Funny Games, într-o cronologiea necesităţii, se vor instala în chip fericit pe teritoriul unui cinematograf a cărui glacialitate include lunecuşul, poticneala. Va dobândi mai lesne statutul de spectator dorit de autor, cel care acceptă ca cinematograful să exercite asupra sa un empowerment. Concept opus unui anumit cinematograf american care operează exact pe dos: "...against the American, 'barrel down\' cinema and its dis-empowerment of the spectator." "Împuternicit", în sensul propriu, aş spune, să-şi găsească locul ideal pentru a recepta jocul cu distanţa, cu imaginea atât de apropiată şi, totuşi, atât de îndepărtată, martoră a unei realităţi din care am uitat că facem parte.
 
Violenţa din filmele lui Haneke, de atâtea ori proiectată pe un banal fundal domestic, are efectul unei lovituri cu leuca în cap, aplicate în plină tihnă familială. Mama, tatăl, fiul, fiica din filmele sale pot fi vecinii de peste drum; inerţia le este legea guvernatoare. Al şaptelea continent - spune cineastul - "este un film despre viaţa lui George, a soţiei sale Anna şi a fiicei lor Eva, de-a lungul a trei ani. Este povestea unei cariere de succes, este o poveste despre preţul conformismului, este o poveste despre îngustimea mentală a privirii, este povestea unei familii, este povestea consecinţei trăite". De ce se preface Anna că ar fi oarbă? De unde elanul demolator al tatălui, de ce se lasă totul cu sinucidere? Inutil să căutăm explicaţii psihologice, nu aceasta este îndeletnicirea lui Michael Haneke.
 
Violenţa pluteşte în aer, personajele sunt doar măştile din spatele cărora operează. Un fiu rămas pentru o vreme singur în casă, înconjurat de un arsenal video ce-l ţine în contact cu lumea din afară (Benny's Video), un părinte singur, o femeie dornică să adopte un copil (71 de fragmente...); universul domestic este acelaşi, cel mai protejat, în aparenţă, de intruziunea dezordinii exterioare, a agresivităţii, cel mai fragil, în fapt, cel mai expus pulsiunilor criminale, dezagregării. Din nou, e greu de explicat, în cheie psihologică, de ce o ucide Benny pe fata de la magazinul video. Seducţia bălăcirii în sânge indusă de semnalele din afară (vezi repetata derulare a cadrelor omorârii unui porc), un "afară" devenit propria sa interioritate? Reîntâlnirea cu actorul Arno Frish (Benny...), în Funny Games, face mai uşor decodabil filmul, răceala lui clinică, lucrătura cu scalpelul celei mai fine chirurgii. Mănuşi albe, politeţe de salon, mingi de tenis, o proximitate elegantă, toate acestea, odată pătrunse în casa de vacanţă a unei familii, aduc dezastrul ucigaş, picurat în doze savant măsurate. Haneke a schimbat instrumentarul violenţei criminale. E de ajuns să vedem cum se rostogoleşte, în cadru, o mică minge albă, şi îngheaţă sângele în noi. Mesaj implacabil: criminalii sunt, din nou, pe aproape.