Confuzie - The Countess

În 1610, contesa maghiară Erzsébet Báthory a fost întemniţată în propriul ei castel, ca pedeapsă pentru uciderea unui număr necunoscut de fete tinere. A murit patru ani mai tîrziu, lăsînd în urma ei o serie de legende macabre, una dintre cele mai extreme fiind cea conform căreia ar fi folosit sînge de fecioară pe post de loţiune pentru întinerirea pielii. Coproducţia europeană The Countess / Contesa însîngerată, scrisă şi regizată în limba engleză de Julie Delpy, care joacă şi rolul principal, prezintă chiar această versiune hardcore a poveştii, dar în acelaşi timp încearcă să fie un portret plauzibil şi chiar cald - făcut cu înţelegere - al femeii reale din spatele vampiroaicei de legendă. O dublă ambiţie greu de împlinit.

La început, o voce din off ne poartă repede prin copilăria, adolescenţa şi prima tinereţe a lui Erzsébet: e o istorie concentrată a acomodării ei precoce cu moartea şi cruzimea, şi poate fi luată drept istoria închiderii unei inimi. Concentrarea narativă a acestui prim capitol promite şi pe mai departe o naraţiune incisivă, tăiată energic, iar unele dintre imaginile uşor hiperbolice care însoţesc vocea din off (de exemplu, cea cu soţul lui Erzsébet - un oştean de carieră şi o brută - zîmbind din vîrful unei grămezi de turci măcelăriţi) promit oareşice extravaganţe regizorale. Dar apoi, pe durata următoarei jumătăţi de oră, povestea se transformă într-un love story de epocă, iar imaginile devin cuminţi, academic-picturale.

La scurt timp după moartea contelui se dovedeşte că, dincolo de ţinuta severă, de tenul deja vampiric şi de edificiile neclintite ale coafurilor, inima contesei e încă îndeajuns de fragedă ca să palpite de dragoste adevărată pentru un nobil mai tînăr decît ea (Daniel Brühl). Numai că cinicul tată (William Hurt) al băiatului îşi uneşte forţele cu un nobil la fel de cinic ca el, şi pe deasupra depravat (Sebastian Blomberg), ca să-i despartă pe cei doi. În timp ce băiatul e ţinut departe de ea, contesa îi cedează depravatului, care o iniţiază în jocurile lui sado-masochiste. Avînd în vedere dimensiunea pervers-erotică a legendei inspiratoare, moralitatea filmului e surprinzător de cuminte: iubirea curată e frumoasă, iubirea kinky e nasoală.

Sub influenţa depravatului, contesa devine din ce în ce mai crudă; ea devine, de asemenea, din ce în ce mai obsedată de îmbătrînire - crede că din cauza asta a părăsit-o băiatul; şi aşa ajunge să-şi taie servitoarele pe antebraţe, sub ochii îngroziţi ai prietenei ei cele mai bune (Anamaria Marinca), ca să-şi întindă pe faţă sîngele lor. Ca actriţă, Delpy "înnebuneşte" în stilul acela lipsit de inhibiţii, de divă française; are un bun moment melodramatic, cînd, după multe căutări (căci contesa operează de multă vreme şi nu prea i-au mai rămas virgine de tăiat), slugile ei îi aduc o fetiţă de 12 ani, a cărei puritate reuşeşte cumva să-i ajungă la inimă, aşa că, ridicîndu-se în capul oaselor pe pat, despletită şi arătînd ca moartea, ea ia în mîini capul fetiţei şi îi strigă: "Fugi cît mai departe de acest castel!".

Iar ca regizoare vine cu un efect bun de grand guignol - un guler din acela mare şi alb, de tip evantai, umplîndu-se de sînge atunci cînd beregata pe care o împodobeşte e tăiată. Dar, în general, imaginaţia ei regizorală nu debordează de asemenea efecte. Guignol-ul lui Delpy (termenul vine de la numele unui celebru teatru parizian de la începutului secolului XX, care seară de seară prezenta pe scenă grozăvii) e un guignol timid - e inhibat de "seriozitatea" ei (de ambiţia ei de a ne face s-o compătimim pe Erzsébet) şi de academismul regiei, care pe de altă parte nu-l transformă cu succes în altceva decît e. Rămîne un guignol, numai că unul care se vrea a fi "cu suflet" şi se mai vrea a fi şi sănătos-ideologic. În ce sens? În sensul că întreaga chestie se dovedeşte a fi un rechizitoriu împotriva patriarhatului. E vina "lor": "ei" au împiedicat-o să ia ce i se cuvenea (adică pe băiatul ăla); "ei" i-au cultivat cruzimea (nu numai depravatul, ci şi soţul ei, şi înaintea lui toţi bărbaţii pe care i-a văzut tăind şi spînzurînd nepedepsiţi de cînd a venit pe lume); "ei" i-au băgat în cap că trebuie să rămînă tînără; şi tot "ei" îi vor perpetua legenda, păstrîndu-i doar monstruozitatea şi eliminîndu-i suferinţa, căci, după cum ne aminteşte vocea din off a povestitorului, "istoria o scriu învingătorii".

"Învingătorii"? Ce vrea să însemne asta - că, masacrînd  acele fete, eroina se războia de fapt cu bărbaţii? Sau poate nici măcar nu le-a masacrat - la final, vocea din off a povestitorului (care e chiar fostul ei iubit) pune la îndoială adevărul poveştii pe care ne-a spus-o. Da, numai că nu numai el ne-a spus-o: vocea lui şi vocea ei au făcut cu schimbul pe parcursul filmului. Deci? Deci, încercînd să împace capra cu varza, senzaţionalismul cu scepticismul rafinat în privinţa "adevărurilor" care intră în istorie şi feminismul cu frisonul de tip "uite diavoliţa", interpretarea dată de Delpy acestei legende (ceea ce Cătălin Olaru, scriind în Cultura, numeşte cu multă generozitate "eseul" ei) eşuează în confuzie.