Întinerirea unui teatru - Cele două orfeline

Toamna, spune proverbul, se numără bobocii. Pentru activitatea din teatre însă, când acestea îşi deschid stagiunea, toamna poate fi asociată mai degrabă cu o primăvară a speranţelor, a începuturilor. La Teatrul Municipal Turda, această primăvară, mai evidentă ca oricând înainte, se numără în „bobocii" proaspăt achiziţionaţi din incubatorul Catedrei de Teatru a Facultăţii de Litere din Cluj. Unii pufani nu s-au desprins încă total de găoacea maternală, paşii lor sunt încă nesiguri, mai cad şi se ridică, pornesc la drum. Important e că pornesc la drum hotărât, plini de ambiţii.

Am apelat la această sugestie avicolă pentru a cuprinde într-o metaforă dezbărată de preţiozităţi atmosfera din teatrul turdean la acest început de stagiune. Graţie eforturilor de înnoire depuse de noua conducere a teatrului, în frunte cu reputatul actor Cornel Răileanu, tinereţea a invadat literalmente scena şi coridoarele instituţiei. Acum la Turda se mişcă ceva. În sfârşit.

Pentru a da relief celor afirmate voi traduce în date concrete pofta de muncă a entuziastului colectiv. Poftă supusă unei riguroase disciplinări fără de care nu se poate. În strânsă concurenţă, aş spune, cu alte colective teatrale reprezentative pentru mişcarea scenică românească actuală, instituţia turdeană şi-a reluat activitatea în forţă cu trei premiere: Nu puneţi dragostea la încercare de A. Locatelli (în regia Cristinei Pardanschi), Cei trei purceluşi după un text de Walt Disney (în regia lui Andrei Mihalache) şi parodia muzicală Cele două orfeline (în regia aceluiaşi Andrei Mihalache).

A treia premieră, Cele două orfeline, care are la bază textul adaptat de Eugen Mirea după cei doi autori francezi Adolphe Philippe Dennery şi Eugene Cormon, se poate constitui într-un veritabil eveniment teatral (nu numai local) dacă ţinem cont de felul inspirat şi manierat în care a fost conceput şi elaborat.

Picturalitatea scenei impune dintru început. Decorul, imaginat de Alexandru Radu, drapat în negrul de fundal al unui obscur secol XIX, pe care se ridică, aerisit şi sugestiv, siluetele graţioaselor imobile de pe malurile Senei, evidenţiază o adevărată feerie în galben a costumelor.

În concepţia lui Andrei Mihalache, abordarea genului parodic implică cel puţin două componente: persiflarea neostentativă a limitelor melodramei şi valorizarea story-ului în cadrul unui bun simţ generic. Complinirea în muzical lărgeşte generos gama de atractivitate a spectacolului, dar şi riscul de a aluneca în divertisment facil. Muzica originală creată de Glad Berindei şi coregrafia Gabrielei Tănase, amândouă de bună calitate, la fel de antrenante şi cu priză la public, salvează spectacolul, pe toată durata lui (3 ore, ceea ce înseamnă ceva!) de acest pericol.

Cei 17 interpreţi formează o echipă-trăsnet. Toţi, până la ultimul, sunt bolnavi de nerăbdarea de a se dărui jocului şi scenei într-un elan fără inhibiţii, dar coordonat mereu de raportarea la necesităţile ansamblului, toţi nu ezită a se rostogoli (la propriu şi la figurat, cu farmec şi cu destulă pricepere) în cascade de scene ingenios pregătite, profesionist servite şi savuros gustate de public. Un cuplu ce merită să rămână în memoria publicului este cel al orfelinelor, realizat de Anca Dămăcuş şi Dorina Nemeş. Anca Dămăcuş în Louise evidenţiază sensibilitatea şi perspicacitatea incisivă a nevăzătoarei, trăsături surprinzător valorizate comic, în vreme ce Dorina Nemeş în Henriette îmbină naivitatea cu frăgezimea de fond a personajului, ajutată de o voce cristalină remarcabilă. Experimentata actriţă în roluri dificile, Nina Antonov, pigmentează natural şi delicat stridenţele neatracţioase ale cerşetoarei Frochard. Reuşeşte să-şi depăşească mai vechi inhibiţii Narcisa Pintea în rolul Contesei. Senzualitate şi farmec pune Ariana Presan în Marianne. Admirabilă revederea pe scenă a Doinei Şoproni în rolul Mamei şi al Genevievei. Graţie, culoare, candoare aduc în spectacol Cristina Farcaş, Claudia Ardelean, Gina Gorea atât ca evoluţie individuală, cât şi ca tripletă ocazională desprinsă din cor. Prestaţiile masculine exemplare vizează mai întâi pe Sebastian Marina (Roger), Adrian Cucu (Jacques) şi Leonard Viziteu (Pierre) dintre tineri şi Cornel Miron (Marchizul de Liqueres) din mai vechea gardă. Siguranţa cu care evoluează Sebastian Marina îi dă posibilitatea să personalizeze şi să persifleze cu succes personajul interpretat. Excelente mersul şi gesticulaţia împrumutate din tehnicile kung-fu de Adrian Cucu, de real efect comic. Stelian Roşian, Ionuţ Oprea, Ginuc Crişan şi Vlad Robaş întregesc o distribuţie impecabil orientată spre posibilităţile interpretative ale fiecăruia. De un comic irezistibil e schimonositul joc al lui Ionuţ Oprea în rolul Doctorului. Astfel de prestaţii fac deliciul publicului într-un spectacol cu tineri în afirmare şi cu actori cu experienţă în contrabalans.

În ansamblu, evoluţii memorabile, pătrunse de sentimentul apartenenţei la grupul desemnat să înfăptuiască actul artistic cu responsabilitate şi devoţiune. Simulacrul de cor, susţinut prin participarea întregii trupe, este o prezenţă la fel de vie şi agreabilă ca a personajelor ce-şi plâng de milă în dulcele stil al parodiei amuzante. Spectacolul nici vorbă să treneze, dar are câteva lungiri exploatate cu brio de actori spre propriul beneficiu.

La teatrul din Turda se mişcă ceva. O gaşcă de tineri ce vor să-şi afirme talentul. Cornel Răileanu le oferă această posibilitate. Să-i urmărim cu interes de acum înainte.