Man on fire - Nervi la foc mic, pe 146 de minute

După excelentul scenariu la Mystic River, Brian Helgeland probabil că a executat Man on fire (după romanul lui A.J. Quinnell) într-o zi de pescuit, printr-o rapidă zvîcnire a încheieturii mîinii. A revenit la un subiect care se vede că-l macină - răpirea copiilor, subiect pe care îl exploatase şi în Payback, unde Mel Gibson lupta să-şi salveze fiul răpit de nipte descreieraţi. ÎnsăMan on fire păleşte pe lîngă Payback, şi prin asta nu vrem să spunem că al doilea film ar fi fost floarea între flori. Ci pentru că era o producţie la locul ei, corectă. Man on fire se exersează în drama psihologică, dorind să furnizeze şi acţiune printre sinapsele dureroase ale eroului, hăituit şi-aşa de un trecut neprietenos, dar şi un ambalaj poleit, modern.

Rezultatul final e ceva care merge undeva, vreme de 146 de minute, tîrîind de coadă privirile sumbre ale unui Denzel Washington care probabil se imaginează în umbra eroului din Ghost Dog, dulcegăriile lipsite de adîncime, dar pline de platitudini ale relaţiei sale cu fetiţa al cărei bodyguard e, tentativele semivoalate ale mamei fetei care nutreşte oareşce sentimente faţă de bărbat şi care, de la o secvenţă la alta, e tot mai descheiată la bluză. Asta pe scurt.

Filmat în excelentele locaţii din Mexic, filmul împrumută şi de la Traffic-ul lui Steven Soderbergh, şi de la toate producţiile de calitate mai scăzută. Face aluzii la corupţia de nivel oficial, dar reciclează cam toate clişeele cu răpitori, apărători ai legii, jurnalişti, mame îndurerate ş.a.m.d. Personajul lui John Creasy ţi se pare confecţionat prin lipire dintr-o serie întreagă de eroi, în prealabil decupaţi după trăsăturile lor distinctive. Tony Scott, care regizează acest film, nu putea nici dacă ar fi dorit cu anasîna să alcătuiască un mai reuşit potpuriu. Dorind însă să se menţină în pas cu cele mai proaspete invenţii în procesarea computerizată a imaginii, Tony Scott se amăgeşte cu gîndul că ne poate lua ochii şi devia atenţia de la stereotipiile poveştii şi eroilor, de la stîngăcia regiei. Grija cu care montează nişte elemente atît de rodate mai mult te agasează, cu atît mai mult cu cît emoţia lipseşte cu desăvîrşire acolo unde ar trebui să existe. De fapt, în locul fiecărui sentiment şi idee se află umbra acestora.