O raritate - Asta e

O raritate pentru spaţiul românesc e distribuţia unui documentar (de lung metraj) în sălile de cinema. Raritatea e cu atât mai surprinzătoare, cu cât filmul e românesc, de fapt o coproducţie româno-germană - Asta e. Căci, e adevărat, acum câteva luni a ieşit pe ecrane filmul (documentar) mai vechi al lui Michael Moore - Bowling for Columbine, iar pentru toamna în curs e aşteptat celălalt film foarte cunoscut al regizorului (premiat cu Palme d'Or la Cannes, anul acesta) Farenheit 9/11.

Asta e a fost realizat în 2001, e regizat de Thomas Ciulei (fiul lui Liviu Ciulei) şi se opreşte la viaţa câtorva familii din împrejurimile Sulinei. A fost difuzat la televiziuni din Germania şi Finlanda, urmând să fie difuzat şi pe Arte. A obţinut multe premii la festivaluri internaţionale, iar acum iese în săli în România. Regizorul îşi asumă o anume libertate în selectarea personajelor (are tot dreptul să o facă, de altfel), de aceea a fost acuzat de prezentare voit negativă a vieţii din România contemporană şi de deservicii aduse ţării pe plan internaţional. De parcă un regizor (chiar şi de film documentar) ar trebui să facă numai filme de promovare turistică a spaţiilor mioritice! E dreptul lui de a aborda acea parte a societăţii care-l interesează cel mai mult şi s-o reflecte în stilul care i se potriveşte cel mai bine. Stilul, ăsta e altul din punctele atacate, căci filmul poate fi, în ultimă instanţă, catalogat drept docu-fiction, nu documentar pur. E foarte adevărat că personajele sunt alese - e imposibil să te opreşti la toată populaţia unui sat pentru a reda obiectiv viaţa de acolo şi, pe de altă parte, Thomas Ciulei nici n-a avut intenţia să facă un film etno-antropologic. Nu-şi propune o abordare obiectiv-exhaustivă, ci una asumat subiectivă. Unde e partea de documentar atunci, dată fiind subiectivitatea abordării? Partea de documentar e tocmai în 90% din film, care înseamnă obiectivitate. Se opreşte la oameni care trăiesc foarte greu şi care au nevoie de ajutor. Magda Mihăilescu are dreptate atunci când spune că personajele sunt parcă desprinse dintr-un film rusesc de ficţiune, doar că procesul e, în realitate, invers: personajele din filmele ruseşti contemporane sunt desprinse din viaţa de zi cu zi (iar în regiunea Sulinei populaţia e chiar majoritar lipoveană).

Dincolo de micile ori marile reproşuri aduse filmului, întemeiate ori nu, el are calităţi incontestabile, de la scenariu, ritm şi o atmosferă foarte bine redată, până la un simţ al personajului (şi chiar al fizionomiei) cu totul aparte. E memorabil mai ales cuplul Toni-Varvara, surprins în toată mocirla în care se zbate - beţivi fără speranţă, intraţi într-un cerc din care probabil că nu vor mai ieşi vreodată. Dacă doar Toni ar fi fost surprins beat, impactul nu ar fi fost atât de puternic. Cum însă şi nevasta lui e surprinsă la fel de (sau poate chiar şi mai) beată, spectatorul are în faţă imagini pe care cu greu le uită. Căci să vezi un moş beat nu e ceva ce să te şocheze, dar să vezi o babă atât de beată, încat nu mai poate merge, înjură mai abitir ca moşul şi chiar îl bate, asta e ceva! Asta e [o parte din] viaţa unei regiuni uitată de oameni şi Dumnezeu, izolată între Deltă şi Mare, şi din care tinerii fug. Asta e viaţa din multe zone rurale şi chiar urbane din România, nu doar în Sulina şi împrejurimi. Sulina care, deşi oficial oraş, nu mai are nimic dintr-un oraş.