Vă mai amintiţi ce-a făcut Scream pentru genul horror / slasher? Această peliculă exuberantă, isteaţă, reuşeşte acelaşi lucru pentru comediile cu adolescenţi: le subminează satiric, convenţiile cu o energie de connaisseur, dar, în acelaşi timp, se grăbeşte să adere la ele, atunci când astfel de posibilităţi îi ies în cale vivacei protagoniste.
Easy A e inovator, însă fără să ţipe asta din toţi plămânii, e viu, amuzant şi entertaining, fără să pară că face un efort; unii ar putea presupune că nu are nimic nou sau substanţial de oferit. Dar filmul, la fel ca şi eroina, nu merită o etichetă superficială: nu e vorba doar despre o regurgitare lipsită de imaginaţie a unor clasice pentru noile găşti de liceeni, ci o peliculă de nivelul lui Clueless (1995) sau Mean Girls (2004): memorabilă, definitorie pentru gen şi epocă.
Să minţi că faci sex
Olive (Emma Stone) a avut dintotdeauna o reputaţie de fată bună, cu capul pe umeri, care ia note excelente şi nu intră în necazuri. Atunci când o bârfă inofensivă ia proporţii şi se răspândeşte în şcoală, fata devine centrul conversaţiilor. Iniţial, acceptă cu entuziasm acest nou statut, ba chiar începe să pretindă că se culcă cu Brandon, un outsider homosexual. Calculul e simplu: reputaţia lui va fi salvată suficient cât să termine liceul şi să nu fie hărţuit, iar Olive va continua să le alimenteze colegilor impresia falsă pe care şi-au făcut-o despre ea. Adolescenta vrea foarte mult să fie remarcată, dar începe să se întrebe dacă, până la urmă, nu e mai rău să minţi că faci sex.
Filmul e o scrisoare de dragoste pentru regretatul cineast John Hughes; abundă în referinţe la filmele lui, de la replici la coloana sonoră. Are chiar şi un montaj cu scene faimoase din teenmovies, unde sunt bifate nu numai cele ale lui Hughes, dar şi Can't Buy me Love sau Say Anything. Chiar şi aşa, Easy A nu se lasă intoxicat cu succesele trecutului, ci are o poveste de spus pe care o foloseşte pentru a comenta asupra asemănărilor şi diferenţelor dintre ficţiune şi realitate. Cu un scenariu extrem de sofisticat şi iscusit al debutantului Bert V. Royal, pelicula se întreabă care e preţul faimei (sau infamiei), vorbeşte despre lupta de a fi tu însuţi în faţa celor care te judecă, despre presiunea adolescentină şi despre linia subţire, în această epocă hipertehnologizată, dintre intimitate şi informaţia publică.
Dar poate cea mai mare achiziţie a filmului, în afara scenariului (e un semn clar de bună scriitură, atunci când toate personajele secundare par în întregime "rotunde" şi remarcabile) e sclipitoarea Emma Stone, în primul ei rol principal. Tânara actriţă are o excelentă sensibilitate comică şi rara abilitate de a părea 100% veritabilă în faţa camerei.