Întunecat, rănit, tăcut şi meditativ - Sometimes the Blues is Just a Passing Bird

Se spune că lucrurile bune sunt pentru cei care au răbdare să le aştepte. Numai că uneori e tocmai pe dos. O dovedeşte Kristian Matsson, care nu a stat prea mult pe gânduri şi a lansat un nou material semnat The Tallest Man on Earth la numai cinci luni după albumul Wild Hunt. Pe Sometimes the Blues is Just a Passing Bird, artistul a adunat cinci piese folk solide, pe care le-a scris pe drum, între două scene, în timpul ultimului său turneu. Piesele noi aduc propriul statement muzical, dar poartă, în continuare semnătura inconfundabilă Tallest Man on Earth: acea vulnerabilitate din vocea cârâită a lui Matsson, complexitatea stridentă a chitării sale şi versurile sale profunde, adesea fracturate, inspirate de munţii Suediei natale. În ciuda asemănărilor, Sometimes the Blues... are un caracter profund diferit faţă de materialul precedent. E un pic mai întunecat, mai rănit, e tăcut şi meditativ, în absenţa fanfarei care amplifica momentele cele mai mari ale albumului The Wild Hunt.

Deşi restrâns ca întindere şi tonalitate, EP-ul îi permite lui Matsson să exploreze o stare particulară, acea culoare primară în paleta sa: un amestec de melancolie şi splin cu care este impregnată fiecare dintre piese. Totuşi, artistul nu sună niciodată aspru sau sumbru. Din stânci şi crengi şi tot ce mai găseşte pe drumul de munte, Matsson improvizează tot felul de momeli, cu care prinde ascultătorul şi îl ia martor la confesiunea sa. De exemplu, pe The Dreamer, artistul iese din zona lui de confort şi leagă de amplificator o chitară electrică în locul acusticii cu care ne obişnuise, dar rămâne la fel de tomnatic, reflexiv şi atemporal ca întotdeauna.

Să îl asculţi pe Matsson cântând e ca şi cum, pe rând, în jurul tău, s-ar topi toate elementele lumii moderne, televizoarele şi telefoanele mobile se transformă în aburi, chiar şi calculatorul pe care scriu acum începe să mi se pară fantomatic de inexistent. Îmi vine greu să scriu despre Kristian Matsson, în timp ce îl ascult, pentru că piesele sale reuşesc performanţa de a mă decupa complet din timpul şi spaţiul în care mă aflu şi de a mă transporta într-un spaţiu misterios, pe care mi-l imaginez ca pe un fel de paradis tomnatic.

Pentru mine, muzica "The Tallest Man on Earth" miroase a toamnă, a frunze colorate, aurii şi roşii care cad din copaci, a nori şi a ploaie. Iar, când o scrie, mi-l închipui pe Matsson, cum îmbuteliază, cuminte, în fiecare vers şi acord nostalgic de chitară o doză de singurătate, dar, tot timpul, la temperatura confortabilă a înţelepciunii unei concesii precum: "Sigur că aceste lucruri triste şi dureroase se întâmplă, dar ele sunt o parte la fel de importantă a vieţii ca şi bucuria, satisfacţia sau fericirea şi important e că ni se întâmplă tuturor". Este vorba de o recuperare esenţială a elementului uman în muzica contemporană pe care Matsson o face subliniind experienţele comune ale angoasei, incertitudinii şi inimii frânte, experienţe care, o dată sublimate prin muzică, iradiază căldură, evaporând singurătatea. Sau cum ar spune însuşi artistul: "I'm just a dreamer, but I'm hanging on".