"Vă dau un sfat: nu vă faceţi ingineri, politicieni. Ascultaţi-mă pe mine. Faceţi-vă actori. Nici nu ştiţi ce viaţă uşoară vă aşteaptă. Dacă jucaţi pe scenă, înainte de a intra, vine o fată drăguţă care vă mângâie, uşor, pe faţă. A doua zi, puteţi dormi până la prânz. Dacă sunteţi pe un platou, la filmări, vă puteţi odihni pe un scaun comod, pe care scrie, mare, numele tău. V-am spus, faceţi-vă actori."
Tot documentarul Vittorio Racconta Gassman: Una vita da Mattatore (realizat de Giancarlo Scarchilli, după o idee al cărei coautor este Alessandro Gassman, fiul marelui actor) demontează mărturisirea glumeaţă cu care se deschide filmul. Este atât de lesne să fii actor, nu-i aşa, când ai o voce atât de piţigăiată, că fugeau fetele, chit că purtătorul ei era înalt şi frumos. "Exersam câte şapte ore pe zi, de aceea m-a şi lăsat prima nevastă, lucram fiecare vocală, precum un cântăreţ" - şi îl vedem şi mai târziu, bătrân fiind, gâlgâind o-o-o, u-u-u.
Filmul, prezentat în ceea ce se numeşte predeschiderea Festivalului de la Veneţia (invitat de onoare- preşedintele Republicii, Giorgio Napolitano) drept un omagiu adus celui plecat acum zece ani, este, chiar şi pentru cei care credeau că mai ştiu câte ceva despre viaţa protagonistului, o înlănţuire de surprize. La un loc, alcătuiesc portretul uneia dintre cele mai fascinante personalităţi ale Italiei secolului XX. Noi îl cunoaştem mai ales din filme, din comediile amare ale anilor '60-'70, epoca de glorie a lui Dino Risi, Mario Monicelli, începutul strălucirii lui Ettore Scola (Il sorpasso/Depăşirea, Profumo di donna/Parfum de femeie, Armata Brancaleone, C'eravamo tanti amati/Ce mult ne-am iubit, etc.) şi doar din auzite ne-am format imaginea omului care a trăit, cu deosebire, pentru teatru.
Nu focul sacru l-a împins către scenă ci mama, neliniştită de ezitările fiului: la 18 ani, după ce publicase un volum de poezii de nimeni luat în seamă, după ce cochetase cu baschetul, "a fost înscris" la Conservtorul de Artă dramatică. Aşa a început lupta lui Gassman cu timiditatea, cu modelarea vocii, pentru a deveni o stea a teatrului clasic trecut prin focul modernităţii, un interpret catalogat drept intelectual prin excelenţă, dar care, asemenea lui Jean Vilar, a militat pentru un teatru popular (TPI - Teatro Populare Italiano este opera lui), alături de care să bată ţara. Ceea ce a şi făcut. Idolul tinereţii: Kean, "actorul cu miros de sulf".
Raporturile cu cinematograful au fost, după cum ne spune, "puţin stranii": "îmi plăcea să fac pe snobul, ziceam că nu mă interesează decât banii... eram actorul de teatru, la 30 de ani îl jucasem pe Hamlet." Le-a împăcat de minune pe toate, teatrul, cinematograful, recitalurile de poezie. Gassman a fost unul dintre genialii recitatori (sau cititori cu voce tare, spuneţi cum vreţi) ai timpului nostru. Dante, în lectura lui, este o operă fundamentală a teatrului italian, ca orice alt mare rol. Ascultându-l, îi dai dreptate: "Marile poveşti ale omenirii trec prin trupul şi creierul actorului".
Ce uşor ne este să admirăm şi să iubim un astfel de actor şi cât de greu acceptăm realitatea de dincolo de mască: "Ştii, Giancarlo (îi mărturisea autorului documentarului), uneori parcă mă trezesc ca şi cum aş avea 65 de ani şi îmi dau seama că am trăit viaţa altuia. Am avut un firicel de voce, am fost timid, o natură vulnerabilă emoţional; cu toate acestea, adeseori, în public am lăsat impresia unui om sigur pe el, puternic, am făcut pe cocoşul, uneori păream chiar cinic. Pentru toate astea, am plătit. Nu-mi pare rău. Este o parte a jocului."