Cu riscul, pe care mi-l asum de ceva vreme, de a părea păcătos şi tineresc de idealistă, am ajuns să mă întreb foarte serios: cum le putem cere artiştilor adevărul şi numai adevărul pe scenă, cînd noi înşine (o, nu, nu "noi, oamenii", ci noi, cei care scriem), de partea asta a rampei (unde, se spune, e infinit mai uşor să fii onest), nu le putem da propria noastră măsură a adevărului sau cel puţin a neminciunii?
Trăim într-o ficţiune pe care ne-o fabricăm singuri şi-o protejăm cu piepturile goale, în care drumul teatrului românesc e pavat cu succese (ca drumul spre iad cu bune intenţii), nu există dispute, diferenţe de opinii şi cu atît mai puţin conflicte, şi-o concordie deplină domneşte unilateral printre artişti, altfel nu-mi explic - ca să vorbim despre lucruri concrete - nici glorioasele relatări despre România la Fringe-ul dublinez de anul ăsta, nici lipsa de curiozitate faţă de plecarea dramAcum de la ACT.
Nu, n-am rupt gura tîrgului în Irlanda. De la început pînă la sfîrşit, participarea la Fringe a fost o probă de rezistenţă morală şi artistică în faţa dolce far niente-lui organizatorilor şi a sălilor goale, pentru rezistenţa asta - care i-a ţinut să joace zi de zi şi cu capul sus o săptămînă întreagă cu cîţiva oameni pe scaune - îşi merită din plin premiul Voicu Rădescu, Lia Bugnar, Daniel Popa şi Dorina Chiriac. Nu, cronicile au fost bune, dar nu glorioase; Irish Times le-a dat patru stele celor de la Green Hours, cinci a dat pentru o tristeţe de spectacol columbian (El Silencio), îngrozitor jucat, chiar ca dicţie, care dădea ocol problemei războiului, dar se apropia de ideea irlandezilor despre teatrul de text, cu intenţii militantiste. Nu, teatrul românesc n-a avut parte de primirea pe care-o merita, de vreme ce chiar şi pe românii conectaţi la spaţiul irlandez, de la Ambasadă la traducătorul Andrei Marinescu, tot în acea parte a corpului unde se foloseşte hîrtia igienică i-a durut de ce întîmplă. Nu, cînd te văd sub o sută de oameni în şase zile, afli de-abia la faţa locului că nu poţi lipi afişe, eşti pus să joci într-un spaţiu necunoscut spectatorilor, unde-a dus mutu' iapa faţă de centrul festivalului, descoperi că ambasada ţării pe care-o reprezinţi face pe mortu-n păpuşoi, iar pe flyerele distribuite de Fringe adresa teatrului nu e trecută, nu e un succes, e trist, traumatizant pentru actori şi nedrept. Singurul mod în care un premiu poate schimba cu ceva toate astea e dîndu-le acestor artişti o a doua şansă, aşa cum trebuie, de a se arăta pe ei înşişi unei lumi teatrale irlandeze care-ar avea multe de învăţat - artistic - de la cea românească.
Cît despre al doilea subiect, totala indiferenţă faţă de raţiunile mutării unui întreg program dintr-un teatru într-altul, nu mă flatez cu ideea că lumea a aflat tot ce avea de aflat din articolul meu din Ziua şi cel al lui Cosmin Ţupa din Evenimentul zilei; pur şi simplu principiul netulburării apelor e mai puternic decît impulsul de a pune în discuţie nu amănunte şi disfuncţionalităţi personale, ci cîteva dintre cele mai tari puncte nodale din viaţa noastră teatrală. Haideţi să discutăm nu despre orientările sexuale şi problemele familiale ale artiştilor, ci despre cît de elastică e coarda permisivităţii scenice, pînă unde poţi împinge limitele teatralităţii, unde se termină arta şi de unde încep Ştirile de la ora 5. Libertatea de expresie, pentru oamenii care fac teatru ca şi pentru cei care scriu despre el, încetează abia acolo unde se deschide cîmpul înverzit al drepturilor şi libertăţilor individuale. Sau acolo unde se strecoară, pe nesimţite, autocenzura căreia i-am ajuns cu toţii victime.
DramAcum a plecat de la ACT pentru că membrii lui credeau într-o idee, cea a solidarităţii. Nu contează dacă au avut sau nu dreptate, şi-au ales propriul adevăr, care merge mînă în mînă cu încrederea în dreptul fiecăruia la o imagine personală asupra lumii din care face parte, cu negarea locurilor comune şi implicarea în realitatea percepută subiectiv. Numai că, e adevărat, asta nu consonează deloc cu atenta cultivare a ficţiunii (puritane) a purităţii în care ne criogenăm de atîta vreme.