Paul Haggis este beneficiarul uneia dintre cele mai mari / revoltătoare fraude din istoria Oscarurilor (cea în urma căreia răvăşitorul Brokeback Mountain a pierdut în faţa bombasticului Crash).
Mă rog, nu e vina lui că membrii Academiei au votat cu picioarele. Păcatul lui e că face filme anoste şi pompoase, supte de orice ironie sau simţ al umorului. Acesta de faţă e remake-ul unei pelicule franceze pe care n-am văzut-o, dar care, cu siguranţă, nu era de nivel godardian.
Regizorul, nesătul, tot la Oscaruri ţinteşte şi acum (i-a mers o dată, de ce nu i-ar merge şi a două oară?): a vrut să facă o combinaţie de thriller cu dramă de calibru, un statement despre puterea dragostei şi un studiu de caracter plin de ambiguitate. I-a ieşit, în schimb, un ghiveci lungit cu o intrigă atât de forţată şi cu atâtea găuri de logică încât ai impresia că ai nimerit la un film cu "ambiţii" al lui Van Damme care ar fi trebuit să ajungă direct pe video.
Iar am nimerit în filmul greşit!
Prima greşeală e distribuirea lui Russell Crowe într-un rol care cerea pe cineva obişnuit, aproape anonim, şi nu un actor care aspiră la o formă de (ex-)gladiator. Crowe nu are nici măcar intensitatea dementă a lui Liam Neeson din Taken, un alt film nătâng, dar măcar captivant. În schimb, afişează sporadic acea grimasă căznită "au, iar am nimerit în filmul greşit încercând să-mi recâştig vechea glorie!".
Din nou, o viaţă aparent perfectă se face ţăndări în faţa noastră. John şi Lara formează un cuplu fericit, până când femeia e arestată pentru o crimă pe care, susţine ea, n-a comis-o. Trei ani mai târziu, John încearcă din răsputeri să-şi ţină familia unită în timp ce, în închisoare, Lara are gânduri suicidale. După ce ultimul recurs este respins, bărbatul decide că nu există decât o soluţie: să-i organizeze eliberarea.
Cum reuşeşte un tip banal să plănuiască o evadare din închisoare? Simplu (a se citi complet lipsit de imaginaţie): atunci când are nevoie de un paşaport fals, se duce într-un cartier sordid şi întreabă traficanţii de droguri. Când nu ştie ceva, dă o fuguţă pe internet.
Conştiincios, îşi notează următorii paşi pe o hartă de perete, cu creioane colorate. După vreo oră şi jumătate de dramă "realistă", Haggis izbuteşte câteva minute de excitaţie pură: secvenţa de evadare e haotică, intensă şi aproape ridicol de excitantă.
Nu există niciun motiv pentru care The Next Three Days să merite să fie împins peste graniţa a două ore (poate doar pretenţiile la "respectabilitate"). Momentele trenante sug de viaţă o peliculă ce ar fi trebuit să fie rapidă şi strânsă. Lungimea exagerată nu înseamnă însă că unele personaje nu sunt complet irosite (cum ar fi, de pildă, cel al Oliviei Wilde).
Un bun film de gen cere, în primul rând, economie. Şi lipsa pretenţiozităţii.