Neaşteptat de ofertant - Visage

Pentru un film huiduit la scenă deschisă la Cannes, Visage este neaşteptat de ofertant. S-ar putea să fie chiar unul din acele filme cu care primul deceniu al secolului se va mândri în albumele ilustrate ale următorilor ani. Rămâne de văzut.
 
Cert este, însă, că taiwanezul de origine malaysiană Tsai Ming-liang a realizat cel mai personal film al carierei, permiţându-şi să fie mai ermetic şi autoreferenţial decât în trecut. Un soi de La nuit américaine al cineastului, Visage e construit secvenţial şi pe mai multe planuri, care se intersectează vag şi aparent aleatoriu. Filmul din film constituie liantul tuturor episoadelor, fără a garanta însă o explicaţie logică a înlănţuirii acestora. Structura circulară a discursului, debutând cu detaliile unei turnări şi încheindu-se asemenea, anunţă şi permite autorului diverse idiosincrazii imputabile unui context narativ delimitat clar. Tsai Ming-liang are grijă, aşadar, să îşi atenţioneze din start spectatorii că vor fi confruntaţi cu o construcţie atipică, lipsită de suficiente explicaţii care ar putea permite decriptarea sa totală.
 
Îşi permite aici taiwanezul suficient de multe libertăţi pentru a putea fi considerat fie un artist iconoclast, fie unul auto-suficient şi, deci, limitat. Revine asupra celor mai importante teme şi laitmotive ale operei sale, nepunându-le neapărat într-o lumină nouă. Relaţia fiu-mamă, atmosfera apocaliptică a realităţii, homosexualitatea reprimată, fetişizarea "icoanelor" cinemaului constituie tot atâtea revizitări ale trecutului artistic al acestuia. Inedită e doar abundenţa de actori francezi care populează de această dată universul cineastului, Jeanne Moreau, Jean-Pierre Léaud, Laetitia Casta, Fanny Ardant, Nathalie Baye sau Mathieu Amalric alăturându-se actorului-emblemă Lee Kang-sheng în definitivarea distribuţiei filmului. Profitând de o conjunctură exterioară valenţelor estetice ale operei (Visage a fost finanţat de către Muzeul Louvre din Paris, una din condiţiile implicării acestuia în producţie fiind cooptarea actorilor şi tehnicienilor francezi la turnarea lui), Tsai Ming-liang îşi realizează un vis vechi, de a imortaliza în acelaşi cadru chipurile a doi actori pe care îi iubeşte din raţiuni diferite. Este vorba despre partenerul său de viaţă şi, totodată, colaboratorul de lungă durată Lee Kang-sheng şi de idolul său din tinereţe, actorul-fetiş al lui François Truffaut, Jean-Pierre Léaud.
 
Un întreg plan al filmului îl reprezintă, de altfel, un omagiu tandru adus de taiwanez lui Truffaut. Un cadru-secvenţă lung şi static (precum marea majoritate a cadrelor - secvenţă din Visage, Tsai Ming-liang fiind un adept al hiperrealismului cinematografic) le suprinde pe Jeanne Moreau, Fanny Ardant şi Nathalie Baye, trei dintre protagonistele filmelor lui Truffaut, stând la o masă lungă, într-o cameră pustie a unei case izolate. Stângăcia celor trei în a întreţine o conversaţie relevă un aspect definitoriu al stilului cineastului, care permite întotdeauna actorilor să improvizeze. Scenariile sale, afirmă colaboratorii şi realizatorul însuşi, se aseamănă mai degrabă unor poeme, neconţinând decât strictul necesar de amănunte care permit unei echipe de producţie să funcţioneze în parametri normali. Este evident că un cadru precum cel amintit anterior, sau cel în care Fanny Ardant, mama uneia dintre fiicele lui Truffaut, răsfoieşte nostalgic un album ilustrat dedicat acestuia şi, de asemenea, cel în care Jeanne Moreau fredonează din afara câmpului vizual refrenul din Jules et Jim, se constituie în pretexte alegorice, nefuncţionând semantic în afara contextului.
 
Planul cotidian al relaţiei fiului cu mama muribundă şi cel al ficţiunii totale, reprezentat de dansurile femeii fatale Salomé (spectaculoasa Laetitia Casta), sunt la fel de ermetice. Cu toate că Tsai Ming-liang permite planurilor să relaţioneze prin prezenţa, la nivel narativ sau vizual, a personajelor unui plan în altul, procedeul nu implică o deschidere semantică la nivelul receptorilor. "Visage" este un exponent al modernismului de dată recentă, echivalent cu apropierea cinemaului de poemul autoreferenţial.
 
În condiţiile în care o mare parte a publicului pare să fi acceptat condiţia de "obiect artistic" a cinematografului, rămâne inexplicabilă atitudinea ostilă la adresa unui film precum "Visage" a unui public rafinat (în teorie, cel puţin) precum cel de la Cannes. Dacă, într-adevăr, cinemaul este o artă, ar trebui să-i fie acceptate căutările propriilor resorturi de existenţă, indiferent de natura lor. Şi, mai mult decât atât, unui cineast precum Tsai Ming-liang i s-ar cuveni întreaga stimă a breslei pentru intransigenţa cu care şi-a construit o operă conformă, în linii mari, dialogului modernist actual. Faptul că în continuare festivalurile mari propulsează opere aflate în ariergarda modernismului (mă refer aici la toate filmele câştigătoare la Cannes sau Veneţia în ultimii ani, excepţie făcând cele ale fraţilor Jean-Pierre şi Luc Dardenne şi recentul film al lui Apichatpong Weerasathequl), demonstrează că lupta împotriva prejudecăţilor artistice cu privire la posibilităţile cinemaului nu a fost câştigată încă.
 
Visage (Chip)
Franţa - Taiwan - Belgia - Olanda 2009
regie şi scenariu Tsai Ming-liang
imagine Liao Pen-jung
montaj Jacques Comets
sunet Jean Mallet
muzică Jean-Claude Petit
costume Christian Lacroix
cu Lee Kang-sheng, Jean-Pierre Léaud, Fanny Ardant, Laetitia Casta, Jeanne Moreau, Nathalie Baye