Înainte de a vorbi despre subiectivism în cinema, să ne-ntrebăm care e sensul noţiunii de subiectivism în artă. Cum el face parte din acea categorie de noţiuni care se (auto)definesc doar într-un context dual, e imposibil să ne disociem de antipodul ei - obiectivitatea. Aşadar, ce ar însemna subiectiv în artă? Cam acelaşi lucru cu ceea ce ar însemna obiectiv în fizică, de exemplu. Adică: regulă vs. excepţie.
Bineînţeles, discuţia are sens în momentul în care abordăm curentele (din oricare artă) ce gravitează în jurul realismului, de la realismul clasic al secolului al XIX-lea, la cel socialist (în măsura în care acesta din urmă rezistă unei abordări estetice) şi până la diversele variaţiuni neo-realiste ale secolului XX.
În cinema, am putea vorbi despre subiectivism fie din perspectiva curentelor, fie din cea a genurilor. Dar, cum subiectivul e regula şi-n cinema, ca şi-n celelalte arte, ar fi mult mai pertinentă abordarea excepţiei, adică a obiectivităţii. Sau, şi mai incitant încă, a relaţiei dintre cele două: subiectiv vs. obiectiv în cinema.
Dacă prin obiectiv înţelegem redarea cât mai fidelă a realităţii într-un film, iar prin subiectiv filtrarea acesteia prin personalitatea realizatorului, atunci curentul care se pretează cel mai bine la o tratare din această prismă e neorealismul italian imediat postbelic. El apare într-un moment foarte dificil pentru societatea italiană, într-o ţară învinsă şi distrusă de război (în care curentele politice de stânga capătă un rol foarte important) şi influenţează decisiv evoluţia cinematografului din toată lumea. Ecoul lui se propagă până în anii '70, prin celelalte curente cărora le dă naştere, de la Cinema Novo în Brazilia şi până la neorealismele de sorginte britanică (ceva mai diluate, dar destul de acide în filmele din Free Cinema) ori chiar japoneză (Akira Kurosawa însuşi a resimţit influenţa neorealismului italian).
Desigur că e imposibil de disociat obiectivul de subiectiv - ele coexistă în orice film, combinându-se în diferite proporţii. Nu există obiectivitate pură, fie numai şi pentru faptul că, în cel mai obiectiv imaginabil film, există o anumită doză de subiectiv prin aceea că regizorul optează pentru ilustrarea unor faţete ale realităţii/lumii în care trăim. E imposibil de imaginat un film care să redea toate aspectele realităţii obiective, căci în afara întinderii spaţiale, obiectivitatea presupune şi reflectarea corectă a evoluţiei temporale. Aşa că o astfel de reflectare ar trebui să fie ubicuă şi infinită, încercând să surprindă în fiecare moment ceea ce se întâmplă, în trecut şi-n fiecare clipă prezentă, neoprindu-se niciodată. Asta deoarece o adevărată abordare obiectivă presupune analiza neapărat contextuală a lucrurilor şi evenimentelor, orice extragere din context însemnând din start eludarea unei faţete a realităţii, fapt ce poate deforma sensul faţetei abordate.
Ajungem astfel la genul cinematografic cel mai susceptibil de a-i fi aplicabilă eticheta obiectivităţii: documentarul. Gen pe care e pertinent să-l abordăm tot într-o relaţie duală cu ceea ce, prin definiţie, ar fi opusul lui: ficţiunea. Chiar raportându-ne la documentar ca gen în sine, şi făcând abstracţie că există filmul de ficţiune, se pune întrebarea logică, în descendenţa aserţiunilor de mai sus: cât de obiectiv poate fi un film documentar? Răspunsul variază: de la paradoxal de subiectiv şi obiectiv în egală măsură dacă ne gândim la filmele lui Michael Moore (care mânuieşte realităţile cu o ştiinţă de prestidigitator şi ne face să fim convinşi, cel puţin pe moment, de adevărul celor arătate); şi până la un anumit standard de obiectivitate într-o medie imaginară, aplicabilă filmelor documentare.
Iar întrebarea se poate pune cu tot atâta pertinenţă şi-n sens invers: până la ce punct un film de ficţiune înseamnă subiectivism şi care e acel punct de la care se poate vorbi de redare obiectivă a realităţii/realităţilor? Evident că punctul variază pe axa subiectiv-obiectiv de la film la film şi de la regizor la regizor. E imposibil de imaginat un film 100% desprins de realitate - în orice peliculă de ficţiune avem de-a face cu o bază reală nefiltrată prin personalitatea realizatorului. Filmul tipic în acest caz e cel hollywoodian, care e cât se poate de documentar, reflectă relativ corect o mare parte a realităţilor americane, într-un înveliş foarte accesibil, înveliş care-l şi face uşor de exportat. În această ordine de idei, Godard definea acum mulţi ani ceea ce avea să rămână cunoscut drept "efectul Godard": cinematograful şi realitatea se influenţează reciproc; realitatea influenţează în mod direct cinematograful (o aserţiune axiomatică, în fond), iar cinematograful, la rândul lui, are puterea de a modifica realitatea. Această din urmă afirmaţie e încă privită cu scepticism, dar dacă ne gândim că America transformă lumea într-un American friendly environment în primul rând prin exportul de cinema hollywoodian, nu mai e deloc surprinzătoare.