Controversele lumii politice - Videocracy

În 2009, Italia se afla pe locul 77 (România pe locul 50) în clasamentul întocmit de Reporters sans Frontières privind libertatea presei şi pe locul 84 în privinţa egalităţii de şanse pe bază de sex. Şi cu toate astea pentru 80% dintre italieni televizorul reprezintă principala (spre singura) sursă de informare.
 
În acelaşi timp, televiziunea italiană este controlată şi modelată de un singur om, pe numele său Silvio Berlusconi, care prin câştigarea alegerilor a ajuns să controleze 90% din piaţa media italiană. Tot prin câştigarea alegerilor acesta şi-a oferit imunitate, motiv pentru care procesele de corupţie aflate pe rol s-au amânat. Regizorul Erik Gandini, care în ultimii 20 de ani a locuit în altă ţară decât cea natală, preferă să îl numească pe acesta "el presidente". Tonul acestuia e clar. Videocracy are deja o poziţie faţă de subiectul propus şi nimic nu îi va schimba atitudinea. Nu că ar vrea cineva să încerce. "Negativii" îi dau mai degrabă dreptate.
 
Deşi Silvio Berlusconi e un personaj important în acest documentar despre o Italie mult diferită de cea din comediile romantice propuse de americani, Videocracy nu e interesat pe atât de mult de politică, pe cât este de imperiul media al acestui om politic. Că putere media înseamnă şi putere politică este altceva, iar tema sa nu se poate opri de la a vorbi şi despre importanţa acestei puteri în câştigarea puterii supreme. În acest sens, un regizor al binecunoscutului Big Brother povesteşte, obişnuit probabil ca o astfel de eroare să pice la montaj, între declaraţii de admiraţie faţă de şeful său / conducătorul ţării, despre cum populara sa emisiune îşi micşorează spaţiul de emisie atunci când Silvio Berlusconi e invitat la un post concurent. Pentru ca popularitatea emisiunii sale să nu împiedice italienii de a lua contact cu "el presidente" Big Brother se încheie mai devreme pentru ca spectatorii să aibă oportunitatea de a descoperi apariţia lui Silvio Berlusconi butonând telecomanda. Dacă este sau nu afectată libertatea de a alege e greu de spus, puterea de a intui atât de uşor reacţiile unui spectator e cu siguranţă înspăimântătoare.
 
La fel de înspăimântător e să descoperi ambiţiile tinerelor italience. Visul multora dintre acestea e de a ajunge la televizor. Aici, ele nu trebuie decât să danseze, să zâmbească şi să tacă în calitate de veline. Apoi, descoperite de fotbalişti şi alţi oameni de afaceri îşi pot continua viaţa pe prima pagină a ziarelor de scandal.
 
Lele Mora este unul din cei mai importanţi impresari din lumea spectacolului, prieten apropiat cu Silvio Berlusconi, pe care bineînţeles îl admiră. Şi îl compară, fără să conştientizeze deserviciul pe care i-l face lui şi şi-l face sieşi, cu Benito Mussolini. Fostul său asistent, Fabrizio Corona, care se declară "Robin Hood al acestei perioade", "unul care îşi păstrează banii pentru el", devine faimos după ce e condamnat pentru şantaj. El face fotografii vedetelor şi încearcă să le vândă tot acestora.
 
La ieşirea din închisoare, cu un discurs repetat foarte bine, el cucereşte media şi făcând asta se îmbogăţeşte. Blog, emisiune, apariţii, toată lumea vrea să îl "atingă" cu un aparat foto. Iar el face bani din asta. Declară că nu înţelege atitudinea fanilor, acceptă astfel că nu face nimic. Plăteşte însă familii să îi poarte tricourile la înmormântări televizate şi continuă să facă fotografii pe care să le vândă celebrităţilor.
 
Dacă televiziunea românească nu şi-ar avea un model atât de clar în televiziunea italiană, spectacolul, "revoluţia culturală" italiană realizată cu ajutorul televiziunilor lui Silvio Berlusconi ar părea că vine de pe altă planetă. Din păcate, imaginile ne sunt prea cunoscute. În fond, chiar dacă noi nu le numim "veline", avem destule asistente de care nici vrând nu putem scăpa. Iar Silvio Berlusconi nu e decât un politician mai "operat" în comparaţie cu exemplarele noastre.
 
Videocracy e un documentar care dovedeşte cât de controversată e lumea politică a fiecărei ţări. Lumea politică italiană e însă mai spectaculoasă decât majoritatea.
 
La fel, puterea televizorului nu rămâne necunoscută niciunui stat din lume. De aceea, un Videocracy românesc ar putea şoca, şi bineînţeles distra, o lume întreagă mai convingător. Dar momentan Erik Gandini a dorit să facă asta, iar chiar şi cu nişte neajunsuri, a găsit nişte imagini evocatoare pentru subiectul său.
 
Videocracy a fost prezentat în cadrul DAKINO 2010.