Gainsbourg şi Gainsbarre - Gainsbourg, l'homme qui aimait les femmes

În 2010, la aproape două decenii de la dispariţia unuia dintre cele mai controversate personaje ale muzicii franceze, Serge Gainsbourg, au apărut două filme despre el. Unul - Gainsbourg (vie héroïque) / Gainsbourg (viaţă eroică), regia Joann Sfar - un soi de biopic ce merită aplaudat pentru abordarea insolită şi pentru distribuţie (spun doar atât - Laetitia Casta în rolul lui Brigitte Bardot), dar care se pierde în cele prea multe direcţii în care încearcă să meargă; celălalt - un film documentar făcut pentru televiziune care, prin simpla natură a acestui gen, nu are cum să se bucure de o popularitate asemănătoare cu cea a primului; dar ar merita-o, dacă nu chiar mai mult decât filmul de ficţiune. Să-i restituim, aşadar, celui din urmă ceea ce i se cuvine. 
 
Inspirat ales, titlul filmului parafreazează un altul, al unei pelicule semnată de Truffaut - L'homme qui aimait les femmes / Bărbatul care iubea femeile (1977); sigur! Gainsbourg - cum altfel, cine altcineva? Aparent, documentarul abordează cea mai facilă modalitate de a vorbi despre celebrul cântăreţ - cu ajutorul femeilor care s-au perindat prin tumultuoasa lui viaţă. Şi, totuşi, pe măsură ce se desfăşoară, filmul scoate la iveală alte faţele ale artistului, un altfel de Gainsbourg făcându-şi apariţia din spatele măştii pe care şi-a construit-o şi pe care o cunoaştem cu toţii. Pentru a ajunge la imaginea multidimensională a lui Gainsbourg, cu care rămâi la sfârşitul filmului, cei doi realizatori au intuit cât se poate de corect că nu pot obţine asta decât prin mărturiile muzelor acestuia, femei care au jucat un rol mai mic sau mai mare în viaţa sa.

Sunt intervievate femei pe care le-a iubit, femei care l-au iubit, actriţe pentru care a compus (chiar afone, de multe ori, dar neapărat foarte frumoase) sau tinere pe care le-a făcut celebre; sau toate acestea la un loc; de la cele trei B-uri al căror nume e legat inseparabil de al său (Bardot, Birkin, Bambou), la Juliette Gréco, Regine, France Gall, Françoise Hardy, Vanessa Paradis sau la fiica sa, Charlotte Gainsbourg. Ceea ce vedem sunt bucăţi din videoclipuri, din concerte, secvenţe din emisiuni şi interviuri televizate sau fotografii mai mult sau mai puţin cunoscute, montate destul de alert, ca pentru televiziune. Faptul că nu le auzim decât vocile - nu le vedem niciodată aşa cum arată după inevitabila trecere a timpului (excepţie face Birkin - la final, preţ de câteva zeci de secunde, timp în care îl numeşte pe Gainsbourg cel mai amuzant om pe care l-a întâlnit) -  împrumută cumva filmului un aer intim, propice confesiunilor. Vocile comentează imaginile în care fie apar ele împreună cu Serge, fie Serge cu altă femeie, îşi amintesc diverse întâmplări sau vorbesc, pur şi simplu, despre personalitatea lui - fiecare văzându-l şi descriindu-l altfel. 
 
Din când în când, câteva comentarii ale autorilor, care schimbă direcţia în care o ia filmul; fără să fie construit cronologic, documentarul pune accentul pe stabilitatea şi pe continuitatea din opera sa, orientând intervievatele spre a dezvălui câte ceva nou şi, de multe ori, suprinzător. Surprinzător nu e că descoperim în spatele cinismului, al misoginismului, al caracterului său voit instigator numai romantism şi pasiune; acestea le-am putea descoperi analizându-i muzica şi, mai ales, versurile. Alte laturi de-ale sale sunt puse sub reflector - la începuturile carierei se pare că împietrea din cauza tracului; timiditatea şi apropierea de o femeie frumoasă îl făceau să se sufoce; aspectul său fizic l-a dezgustat toată viaţa; era foarte riguros cu copiii săi fiind, incredibil sau nu, un tip foarte conservator; doar apelând la acel doctor Hyde al său, Gainsbarre, a reuşit să-şi fabrice masca pe care o iubeşte atât de multă lume, o mască menită să-l protejeze.
 
Cumva, concluzia documentarului se trage de la sine; în mod paradoxal, personalitatea sa excesivă, instabilitatea şi, nu în ultimul rând, multiplele muze i-au dat continuitate în operă şi acea claritate de vizionar. Iată ce spune unul dintre regizorii filmului, Pascal Forneri, într-un interviu: "cu cât sapi mai mult în viaţa lui, cu atât mai bine înţelegi cât de echilibrat era în viziunile sale estetice. De obicei, cu cât sapi mai mult în viaţa cuiva, cu-atât mai bine observi inconsistenţa; cu el se întâmplă exact opusul". Şi chiar aşa şi e.