Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici film  Sageata  Portret Victor Rebengiuc

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Singurătatea actorului de cursă lungă - Victor Rebengiuc


decembrie 2010
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Pentru cinefilul din mine deprins cu bucurii filmice... maximale (dacă ar fi să mă raportez exclusiv la ecranul românesc), oferite de Victor Iliu, Mircea Săucan, Dan Piţa, Mircea Veroiu, Lucian Pintilie, Mircea Daneliuc şi încă vreo câţiva, iar mai nou, de Cristian Mungiu, apariţia unui film "după un scenariu minimalist" şi cu "o tratare clasică" precum Medalia de onoare (de Călin Netzer), are efectul unei mult aşteptate oaze. În rolul principal (o partitură generoasă, în care fiecare vorbă porneşte parcă dinăuntru, dintr-o necesitate firească a personajului), Victor Rebengiuc - un actor longeviv, poate unul din cei mai longevivi actori români în viaţă, dacă îi parcurgem bogata filmografie şi teatrografie.


L-am descoperit pe la mijlocul anilor '70, în filmele lui Dan Piţa Tănase Scatiu şi Profetul, aurul şi ardelenii - două roluri principale (de "băieţi răi": un ciocoi parvenit şi un ipocrit pastor mormon) care-i pun în evidenţă resursele dramatice şi, respectiv, parodice. Îmi amintesc foarte clar titlul unui interviu cu Victor Rebengiuc, acordat pe la sfârşitul anilor '70 revistei Cinema: "Nu-mi place să sug la nesfârşit biberonul unui succes". Actorul fusese premiat în mai multe rânduri pentru rolul Tănase Scatiu, însă era preocupat mai mult de ceea ce va face decât de rolurile (nu puţine) care au "marcat" deja, în conştiinţa criticii şi a publicului. Tot pe atunci aveam să-l revăd în Doctorul Poenaru şi Cianura şi... picătura de ploaie, opusuri cvasi-uitate azi, unde joacă "băieţi buni": un doctor de ţară cu vocaţia apostolatului şi un - parcă - doctor citadin, prins în labirintul unui policier. Greu de uitat este şi savantul bântuit de o voce sinistră imprimată pe o bandă de magnetofon, din Un om în loden - strălucitul debut în regia de film al directorului de imagine Nicolae Mărgineanu. A fost, apoi, acel ministru al justiţiei corupt, ce nu suporta lumina soarelui, din balada lui Dan Piţa Dreptate în lanţuri. Şi împăratul al cărui hobby era declanşarea de războaie, într-o commedia dell'arte cinematografică: Secretul... armei secrete, în regia lui Alexandru Tatos. Şi-un dascăl, de care-mi amintesc foarte vag, în Piciu lui Iosif Demian. Plus alte personaje, pe care memoria le reţine, mai mult sau mai puţin exact, din: Zestrea (un tractorist), Şapte zile, Zidul, Buzduganul cu trei peceţi (voievodul Mihai Viteazul), Capcana sau Pădureanca (un ţăran înstărit). Restul rolurilor sale "grase" aveam să le văd abia după decembrie 1989, adică după momentul când Victor Rebengiuc apărea live la "Televiziunea Română Liberă" cu un sul de hârtie igienică despre care, peste ani, avea să spună: "Hârtia aia trebuia să şteargă nişte urme. Cum poţi să ai neruşinarea ca, după ce ai recitat poezii cu el eroul şi ea savanta, să ne mai vorbeşti la televizor? Dar asta cere verticalitate şi caracter. Sunt vinovate toate posturile care au permis ca oameni ca Păunescu să apară şi să ţină discursuri. (...) Şi astăzi e nevoie de multe suluri, pentru că Parlamentul e plin de mâncători de rahat, lăsaţi să spună vrute şi nevrute." Acele roluri sunt fie "restanţe" din perioada ante-1990 (precum chirurgul grandoman din Faleze de nisip, grotescul Pampon din De ce trag clopotele, Mitică?, antologicul Ilie Moromete din filmul lui Stere Gulea, Moromeţii, şi nu mai puţin celebrul ofiţer Apostol Bologa din Pădurea spînzuraţilor), fie creaţii noi: primarul slobod la gură şi petrecăreţ din Balanţa, activistul mitocan din Cel mai iubit dintre pământeni, derutatul director de mină din Prea târziu, tatăl risipitor din Terminus paradis ori procurorul din Omul zilei. Umilul pensionar Ion I. Ion din Medalia de onoare este, aşadar, o victorie interpretativă şi un personaj îndelung dospit, de acest actor de cursă lungă, printr-o serie de interpretări strălucite în filme (imdb înregistrează, până acum, peste 70 de titluri). În teatru (unde îşi aminteşte cu plăcere de colaborările cu Vlad Mugur, Liviu Ciulei, Radu Penciulescu, Silviu Purcărete, Alexandru Dabija, Cătălina Buzoianu şi Yuriy Kordonskiy) am avut bucuria să-l văd pe viu doar în Dimineaţa pierdută, Visul unei nopţi de vară, Danaidele, Căsătoria, Inimă de câine. Şi, în înregistrări televizate, în O scrisoare pierdută şi Jocul ielelor.


În volumul îngrijit de Simona Chiţan şi Mihaela Michailov, Victor Rebengiuc. Omul şi actorul, apărut la Ed. Humanitas, Victor Rebengiuc povesteşte câte ceva despre preferinţele sale literare şi muzicale. Autorul preferat? Dostoievski, pentru că "e interesant tot ce se întâmplă acolo, e o lume specială pe care sincer nu o înţeleg, pentru că totul este paroxistic." Muzica preferată? "... cam toate genurile de muzică clasică, începând de la preclasici şi până aproape de contemporaneitate şi am devenit un exclusivist, adică ascult numai muzică simfonică." Actorul îi pomeneşte pe Bach, Chopin, Schubert, Brahms, Mahler, dar şi jazz-ul. Este impresionat de performanţele lui Nigel Kennedy ("un individ ciudat, îmbrăcat de parcă juca în Opera de trei parale, părea un cerşetor de acolo, cu o freză ciudată, cu nişte haine ponosite, cu nişte bocanci imenşi în picioare, legat cu o broboadă la cap"), care "face un imens serviciu muzicii clasice: aduce după el o categorie socială care n-ar fi intrat niciodată altminteri într-o sală de concert." Despre Beethoven, numai de bine: "Unul din concertele cele mai dragi mie este Imperialul de Beethoven, cel pentru pian. Câtă profunzime, câtă adâncime, cât zbucium sufletesc la Beethoven, acest compozitor care surzise. Acestui concert i se spune Imperialul pentru că există un Imperiu al muzicii, care trebuie să aibă un împărat, iar împăratul muzicii este Beethoven". Rebengiuc mărturiseşte că este atras şi de muzica populară, "dar autentic populară, folclorul adevărat pe care l-am cunoscut şi-l apreciez. În rest, formaţiile, vedetele, "noua" muzică uşoară - epoca de glorie a muzicii uşoare a trecut de mult - nu-mi mai spun nimic."

 


Victor Rebengiuc nu oboseşte să pomenească despre "deprinderile de natură cabotină"  preluate de la instructorii neprofesionişti de la Ateneele Populare. "Fandoseala aceasta de tip diletant" avea să o irite profund pe profesoara sa, Aura Buzescu, atunci când a intrat la Institutul de Teatru: "Cine te-a învăţat să faci aşa? La revistă, la circ să te duci, să nu te mai văd făcând aşa ceva!" În acei ani încerca să-l imite pe Radu Beligan, crezând că a fi actor presupune imitarea unui mare actor. A urmat, nu peste multă vreme, schimbarea. A înţeles că profesoara sa - care avea "o forţă tragică extraordinară" şi îşi făcea studenţii să înţeleagă "ce înseamnă sublimul în teatru" - dorea de la el "sinceritate, economie de mijloace" - stări pe care trebuia să le descopere în sine: "Când o să fii actor adevărat, îi spunea Aura Buzescu, o să afli că stările pe care vrei să le exprimi nu trebuie să le iei de nicăieri din altă parte decât din tine." Distinsa actriţă şi dăscăliţă, mai spune Victor Rebengiuc, i-a fost etalon: "Opinia doamnei Buzescu era ca un duş rece care mă trezea la realitate din acea euforie a premierei."

 

Eşecuri? Victor Rebengiuc nu se sfiieşte să vorbească şi despre ele. Ca, de exemplu, rolul din Burghezul gentilom, montat de Petrică Ionescu ("un regizor care ţine foarte mult la formă, la ambalajul spectacolului, şi habar nu are de traseul interior al unui personaj, de relaţiile dintre personaje") la TNB, în 2006. Dezamăgit, actorul îi reproşa regizorului: "Tu mă obligi să fac exact ceea ce madame Buzescu mă obliga să uit: să încep să mă scălâmbăi." Deşi criticii l-au pus în topul celor mai proaste spectacole din 2006, sala - povesteşte Rebengiuc - este plină în continuare: "Asta este ceva ce eu nu pot să înţeleg. Se aplaudă, e delir la final, spectatorii vin să vadă tâmpenia."


În privinţa "relaţiilor cu presa", Victor Rebengiuc este mai degrabă rezervat şi nu se arată dornic să dea interviuri, considerând că nu are nimic de spus: "Eu sunt actor. Meseria mea e să joc, nu să vorbesc. De altfel, drept să vă spun, nu am descoperit până la vârsta asta nimic care să nu fie gata descoperit." Actorul crede că tot ce a avut de spus în legătură cu un anumit rol, a spus jucându-l. Şi adaugă apoi, într-un interviu acordat Evei Sârbu pentru revista Cinema (şi publicat în volumul acesteia Actorii noştri. Interviuri uitate - Ed. Ara, 1995): "Sunt un om normal, viaţa mea particulară este de asemenea normală, nu are nimic extravagant, senzaţional în ea. Nici n-ai spune că e o viaţă de actor. Deci, nu văd cum ar putea stârni interesul spectatorilor mei pe care, sincer vorbind, eu îi doresc interesaţi mai degrabă de rezultatul muncii mele şi nu de lucruri care mă privesc numai şi numai pe mine." Care sunt relaţiile cu publicul ale actorului Victor Rebengiuc? "Publicul în stal, eu pe scenă. Sau pe ecran." Neinteresat să facă vreo concesie pentru a câştiga simpatia publicului, actorul spune: "Tot ce pot face este să-mi susţin, cu conştiinciozitate şi corectitudine, partitura." Iar aplauzele la scenă deschisă - arată Victor Rebengiuc într-un interviu acordat lui Andrei Băleanu şi Doinei Dragnea pentru volumul Actorul în căutarea personajului - Ed. Meridiane, 1981) - îl irită pentru că "dovedesc o lipsă de concentrare din partea publicului" care îi deconcertează astfel pe actori: "Eu vreau să fiu ascultat până la capăt şi abia la urmă publicul să aplaude, dacă găseşte că efortul meu merită aplauze." Cinstea, adevărul, relaţiile dintre oameni "lipsite de... cum se numeşte asta? da, de gânduri ascunse", partenerii buni, artiştii "conştiincioşi şi probi" (între care îi pomeneşte, în primul rând, pe Clody Berthola, Leopoldina Bălănuţă, Ileana Predescu, George Constantin, Liviu Ciulei, Petre Gheorghiu) sunt tot atâtea prilejuri vrednice de stimă pentru Victor Rebengiuc.


Dintre opiniile criticilor de specialitate am decupat părerea Marinei Constantinescu aplicată, de fapt, unei întregi generaţii: "Este o adevărată bucurie să-l auzi pe Victor Rebengiuc cum vorbeşte despre cei care nu mai sunt: George Constantin, Ileana Predescu, Gina Patrichi, Amza Pellea. Înainte de orice, ei s-au respectat unii pe alţii, iar la un moment dat respectul e mai important decât iubirea. Ciulei a ştiut să-i înveţe pe actori această lecţie: pe scenă energiile trebuie să fie egale ca valoare, pentru ca tot ce se întâmplă acolo să fie foarte sus. Astăzi, unii actori preferă să joace cu alţii mult mai slabi, nu-i mai interesează pe cine au alături şi degradarea se vede cu ochiul liber pe scenă." Victor Rebengiuc - afirmă acest distins critic de teatru - "este o esenţă care merită studiată cu mare seriozitate. O esenţă rară."



 Toate articolele despre Portret Victor Rebengiuc


0 comentarii

Resurse

 Alte articole de Marian Rădulescu


SCRIEŢI LA LITERNET

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la [email protected]. Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet.ro? Îl puteţi introduce aici.


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer