Spectacolul Aici, la porţile beznei, adaptat după Euripide, a fost pus în scenă de Mihai Măniuţiu cu motociclete, televizor cu plasmă şi manele. "Stând, ca un pictor, ceva mai departe, priviţi-mă şi cuprindeţi cu văzul toate nenorocirile care mă copleşesc - aici la porţile beznei..." este repetat, obsesiv, la început.
Cu Dan C. Mihăilescu, autorul cărţii Dansând pe ruine despre Mihai Măniuţiu, în care spune că unul dintre cele mai bune spectacole văzute după 1989 este Richard al III-lea (1992, Teatrul Odeon), m-am întâlnit la cea mai recentă montare a regizorului, jucată de Naţionalul ieşean la cel bucureştean în timpul Festivalului Naţional de Teatru.
A doua zi dimineaţă i-am scris, ca de obicei, pentru a schimba impresii pe marginea spectacolului Aici, la porţile beznei, pus în scenă de Mihai Măniuţiu la Iaşi, după Hecuba şi alte piese de Euripide. Nu mică mi-a fost mirarea când Dan C. Mihăilescu mi-a trimis epistola pe care deja i-o scrisese regizorului, în care spunea nici mai mult, nici mai puţin că, în altă viaţă, Mihai Măniuţiu ar fi fost "fie călău, fie torţionat-executat".
Sânge pentru sânge
Ce ni se arată în scenografia lui Valentin Codoiu? Motociclete învăluite în fum, spaţii care se deschid şi se închid labirintic în peretele tenebros al scenei, răzbunare, sânge, o Hecuba dezlănţuită în veşnicul război dintre sexe, bărbaţi îmbrăcaţi în haine de piele, cu lanţuri, care-şi imaginează că prin muşchi şi piepturi goale sunt mai dominatori şi mai apocaliptici, femei, care prin patima lor justifică moartea în numele dreptăţii, într-o lege a talionului deja instalată.
Hecuba (Doina Deleanu), corifeul captivelor (Tatiana Ionesi), corul captivelor troiene, alături de corul şi corifeii aheilor (Doru Aftanasiu,Octavian Jighirgiu, Cosmin Maxim) cântă cu patos manele, pe muzica lui Şerban Ursachi, venind dintr-o parte într-alta a scenei. Nu o fac vulgar, ci în adevărate tablouri expresioniste, într-o "fuziune a durerii şi a bucuriei, a vocilor care plâng căderea omului şi a celor care cântă învierea spiritului său", aşa cum spunea George Steiner, în Moartea tragediei.
Manelele lor sunt transfigurate de trăirile absolute ale personajelor, la fel ca şi în Electra, montată de Măniuţiu la Sibiu, unde cântecele maramureşene ale grupului Iza susţin filonul tragic. Într-o coregrafie excepţională, eroii nu cântă, ci îşi strigă durerea în faţa non-valorilor contemporane. Ciclicitatea unei istorii nemiloase este sugerată prin secvenţele video prezentate la un televizor cu plasmă.
Doamne, nu da omului cât poate să-ndure
Cea de-a doua soţie a lui Priam, regele Troiei, a avut numeroşi copii care au murit sub zidurile Troiei sau au fost duşi în captivitate. Înainte de naşterea lui Paris, Hecubei i se prezice că el va ruina cetatea. Însă ea nu e stare să-şi ucidă copilul, ci preferă să-l abandoneze pe muntele Ida. Mai târziu, Paris se întoarce în Troia şi prezicerea se împlineşte. După distrugerea cetăţii, Hecuba revine drept pradă de război lui Odiseu (interpretat de Petru Ciubotaru). Copleşită de durere, ea asistă neputincioasă la sacrificiul Polixenei şi a lui Polydorus (Theodor Ivan), ucis de către regele Polymnestor (Emil Coşeru). Hecuba găseşte, totuşi, puterea să se răzbune. O face fără milă.
"Soare negru, lună rea, / roşu-sânge, pustiu, suflet ars,/ gând amar, durere, scrâşnet, suferinţă, urlet, ochi goi, lacrimi, / secetă, ură, răzbunare... de ce?..., / primăvară, apoi viscol! / Doamne, nu da omului cât poate să-ndure. Şi... să facă!", spune Doina Deleanu. În rolul Hecubei, actriţa întruchipează fragilitatea, dar o face cu forţa celei care a dat viaţă şi Titaniei, Ranevskăiei, Momminei sau Irodiadei timp de 30 de ani pe scena Naţionalului din Iaşi. Prinsă în hora funestă a pierzaniei nesfârşite din istoria de ieri şi de azi, uneori macabră şi hidoasă, alteori halucinantă, Hecuba ne arată că am ajuns Aici, la porţile beznei.