Trei tipuri de limbaj: cuvânt, muzică, mişcare...
Fraze care construiesc o poveste ce poartă amprenta forţei, dar care emană în acelaşi timp, o atmosferă întunecat-suprarealistă...
Corpuri goale dezvăluite, din care ţâşnesc durere şi strigăt, la întâlnirea cu lumina care le investighează, ca şi cum raze de soare le-ar carboniza epiderma.
Aceasta este o imagine incipientă din NieuwZwart, spectacol creat de Wim Vandekeybus pentru şapte dansatori, o actriţă şi o formaţie rock suspendată (muzica este interpretată live de Mauro Pawlowski, Elko Blijweert and Jeroen Stevens pe o platformă suspendată deasupra scenei).
Cuvintele, sunetele şi gesturile se întrepătrund, pentru a da naştere unei poveşti care nu trebuie ascultată ci înţeleasă în funcţie de structura sa narativă, ci în acord cu capacitatea sa de a demola ceea ce ştim deja despre sensurile cuvintelor, despre funcţia sunetelor şi despre statutul corpului în contemporaneitate.
Cele trei tipuri de discurs nu pot fi analizate separat. Există în acest spectacol un simţ al măsurii ce caracterizează sinteza operată între textul scris de Peter Verhelst, muzica lui Mauro Pawlowski şi mişcarea gândită şi elaborată de Wim Vandekeybus.
Gesturile devin din ce în ce mai puternice, corpurile sunt angajate în mişcări ce par aproape imposibil de executat (conform unei paradigme a textului rostit în spectacol de Kylie Walters ele sunt "omeneşti sau... altcumva").
Corpuri născându-se, suferind, lovindu-se, cucerind identităţi distincte, transmit sentimentul unei lumi ca un vis, în care totul este modelat prin intermediul energiei conţinute în literele fiecărui cuvânt, în forţa fiecărui sunet, în convulsiile tragice ale gesturilor.
Ar fi mult prea simplu şi cumva la prima mână să etichetăm această lume ca fiind violentă. Chiar dacă mişcarea poate părea violentă, nu avem de-a face cu niciun fel de violenţă în scenă. Ceea ce vedem este doar chemarea unei lumi care încearcă să depăşească o condiţie comună şi să înscrie reprezentarea corpului uman într-o nouă sferă de percepţie.
Limbajul corporal al fiecărui dansator este direcţionat gradual către o tipologie specifică a gestului, fiecare dansator devine o prezenţă recognoscibilă care, după străbaterea unui ciclu complet de mişcare şi interacţiune cu ceilalţi recade în condiţia iniţială a statutului său corporal. Şi astfel totul reîncepe iar şi iar cu o nouă naştere, cu o nouă explozie sonoră, cu o nouă ploaie de sensuri conţinute în cuvinte.
Nu trebuie să ne lăsăm pradă iluziei conform căreia am fi martorii unui concert live, care însoţeşte un spectacol de dans oglindit printr-un text. Muzica are, în acest spectacol, funcţia unei forme de energie care aşază o lumină mai puternică asupra sensurilor limbajului corporal, care pare să dea naştere cuvintelor şi, în acelaşi timp, pare a fi născut de sensurile din text.
Prezenţa feminină care ne spune povestea este "tradusă" într-un scenariu mobil, dar în acelaşi timp lucrurile pot fi privite dintr-un unghi opus. De asemenea, nu trebuie să ne grăbim să credem că prezenţele din scenă sunt personaje concrete. Ele sunt expresia unor condiţii umane care trebuie depăşite şi ridicate într-un alt plan de înţelegere. Ca fiinţe contemporane, suntem obişnuiţi să ne mişcăm într-un anumit mod generat de coduri sociale, rostim cuvinte sufocate între zidurile unor sensuri "bătute în cuie" şi ascultăm aceeaşi muzică a deprinderilor noastre.
Spectacolul creat de Wim Vandekeybus demască tocmai această repetitivitate seacă a condiţiei noastre de oameni ai zilei de azi: dacă vrem să evadăm din adăpostul călduţ al redundanţei noastre trebuie să experimentăm o eclipsă completă a corpului, să învăţăm cum să privim mişcarea de dincolo de posibilităţile umane, dar în acelaşi timp trebuie să ştim cum să integrăm această mişcare în lumea percepţiei noastre comune.
Limbajul corporal elaborat de Wim Vandekeybus în stilul său foarte personal trebuie înţeles dincolo de caracterul său spectaculos, dar şi dincolo de aparenta sa violenţă. Este un limbaj care poartă marca unui lirism al forţei, a unei poezii a puterii, este o întâlnire între contrarii care modelează mişcarea într-un discurs ce pledează pentru saltul într-un nou plan al înţelegerii condiţiei noastre de fiinţe întrupate.
Odată ce am privit în soare, vedem un nou orizont negru ("nieuwzwart" înseamnă "new black"), dincolo de care putem descoperi un nou statut al condiţiei umane, cu care ochii noştri se vor obişnui treptat. Apoi totul va recădea pe treapta iniţială, totul se va degrada iar şi se va îndrepta către o nouă eclipsă, către un nou final / început. Aceasta este eterna întoarcere a luptei corpului, în vederea distrugerii şi reconstruirii propriei condiţii. Este precum eterna curgere a lucrurilor pe care Heraclit o propovăduia în perioada presocratică, este lumea fizică descrisă de Platon, lume care, odată aruncată în existenţă, în fluxul devenirii, chiar dacă se aseamănă cu o Idee supremă, trebuie să se ofilească şi să dispară în neantul din care va renaşte.
NieuwZwart
Premieră mondială 9/05/2009 Mercat de les Flors, Barcelona
Regia, coregrafia, scenografia: Wim Vandekeybus
Muzica originală a spectacolului: Mauro Pawlowski
Creat cu şi interpretat de: Tanja Marín Friðjónsdóttir, Dawid Lorenc, Bénédicte Mottart, Olivier Mathieu, Máté Mészáros, Ulrike Reinbott, Imre Vass, Kylie Walters
Muzica interpretată live de: Mauro Pawlowski, Elko Blijweert, Jeroen Stevens
Text: Peter Verhelst
Asistent artistic şi dramaturg: Greet Van Poeck
Light desing: Alban Rouge, Wim Vandekeybus
Foto: Josep Aznar şi Pieter Jan de Pue.