Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici film  Sageata  Portret Gaspar Noé

Gaspar Noé, şamanul


Film Menu, noiembrie 2010
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
"Ceea ce mă interesează este să fac spectatorul să plonjeze într-o transă hipnotică. Cei ce fac filme sunt şamani, hipnotizatori."

Pentru o melodramă bună e nevoie de spermă, sânge şi lacrimi

Gaspar Noé pare să se fi născut în Iad. Cu toate astea, şi în ciuda privirii de nebun care nu cunoaşte limite, e clar că nu e tocmai un diavol. E mai mult un mesager inofensiv care prezice Răul pentru că e înconjurat de el, pentru că îl ştie şi îi e la îndemână, pentru că se poate gândi la el fără să tresară şi fără să-i fie ruşine, aşa cum fac cei mai slabi de înger. Ba chiar, de cele mai multe ori, cred că îi face plăcere să testeze limitele oamenilor în faţa răului; ale personajelor, ale spectatorilor, ale lui însuşi. Cel puţin aşa lasă impresia minutele în şir de sex anal, corpuri zdrobite, oameni care îşi pierd firea şi se transformă în bestii, frecvenţe sonore greţoase şi testele de epilepsie care fac din filmele lui un brand inegalabil.
 
Gaspar a luat pentru prima oară contact cu starea de transă la 6 ani, când ai lui l-au dus să vadă 2001: A Space Odyssey. Pentru că experienţa a fost de-a dreptul năucitoare, de-atunci, şi-a dorit să facă film: "Mintea mi-a fost posedată! Şi de-atunci, de câte ori văd filmul ăsta, se întâmplă acelaşi lucru. M-a făcut să vreau să pot să deţin controlul, să fiu eu cel care posedează minţile celorlalţi. Să fiu eu păpuşarul!" Tot ce a urmat, de la copilăria în Buenos Aires şi New York şi până la Şcoala Lumière din Paris, l-a condus pas cu pas spre un alt tip de cinema. Şi-a dorit un anti-cinema, care să dea lumea peste cap, care să testeze puterea filmului şi capacitatea de rezistenţă a spectatorilor.  Rezultatul: filme care fac spectatorii să se ridice din sală, să leşine şi să vomite,  filme care fac criticii să-şi piardă cumpătul şi să înjure, filme care au stârnit valuri de furie şi urale şi care l-au transformat pe Noé într-un autor cult, după doar două lungmetraje. El însuşi spune într-o emisiune a cărei gazdă era Marilyn Manson: "Vreau să transform filmele într-un drog care le dă oamenilor o stare ciudată, foarte apropiată de vis. Vreau să impresionez spectatorii pentru un timp îndelungat, nu neapărat să umplu sălile de cinema la lansare."
 
Ca bază teoretică pentru filmele lui Noé, există Sergei Eisenstein şi al său "cinema de atracţii". Acest tip de cinema, considerat până nu demult primitiv şi anti-narativ, solicită atenţia spectatorului în mod direct, prin folosirea nerestricţionată a montajului, a şocurilor vizuale, a tuturor metodelor care i-ar putea spori implicarea şi plăcerea. Iată de ce Gaspar se foloseşte din plin de tot ce îi pune la dispoziţie tehnologia şi de mult mai multe. Inserturile de text godardiene - deşi date fiind şi contextul şi conţinutul, ar putea fi mai degrabă parodii ale mesajelor politice ale lui Godard - avertizările directe de genul "Aveţi 25 de secunde să părăsiţi sala de cinema", diverse notiţe care completează firul narativ, împuşcături la fiecare tăietură de montaj, sunete electronice intense, lipsa frame-urilor şi viteza montajului în general au pus bazele unui stil pe care Noé şi l-a upgradat cu fiecare film, ajungând odată cu Enter the Void (2009) la un stadiu foarte abstract şi foarte intens al cinema-ului.
 
Poveştile lui Noé sunt reduse la teme. Şi temele sunt de când lumea; dragoste, trădare, răzbunare. De cele mai multe ori au loc şi violuri, incesturi, reprize îndelungate de sex, abuzuri de droguri, violenţă extrem de grafică. Noé arată poveşti, fără să povestească prea multe prin ceea ce se întâmplă.  
 
Judecând după primul lungmetaj, Seul contre tous / Singur împotriva tuturor (1998), ce se întâmplă pe ecran e aproape irelevant. Ce contează e ce se întâmplă în capul personajului, gânduri expulzate printr-un monolog, a cărui tensiune creşte cuvânt cu cuvânt până la ritmul nebunesc al unui adevărat thriller. Totul graţie tonului şi privirii actorului Phillippe Nahon, susţinut de împuşcăturile de pe coloana sonoră, care nu-şi găsesc explicaţia în naraţiune, ci doar în mişcările de cameră şi în ritmul montajului.
 
Înainte de Seul contre tous au existat două scurtmetraje de şcoală: La tintarella di luna (1985) şi Pulpe amère (1987), un mix de suprarealism méliès-ian, expresionism împrumutat din filmele mute şi neorealism italian. Apoi, Noé face primul pas spre consacrare, renunţând aproape total la rigurozitatea academică, dar păstrând totuşi reminescenţe uşor poetice, odată cu mediumetrajul de 40 de minute, Carne (1991).
 
Aveţi 25 de secunde pentru a părăsi sala de cinema
 
Carne pare a fi un Amélie bolnav, avant la lettre, în care începutul e ambalat romanţios - un măcelar părăsit de soţie e obligat să-şi crească singur fiica autistă - în timp ce sfârşitul virează brusc înspre un hău negru, lipsit de orice speranţă - măcelarul pe jumătate îndrăgostit de fiica sa crede că aceasta a fost violată, prin urmare mutilează un om nevinovat şi sfârşeşte în închisoare, lăsându-şi fiica într-un internat. Carne e filmat curat, cu mişcări exacte, geometrice, în culori calde, de poveste; un Paris boem, care lasă impresia de lume mică şi liniştită.
 
Există încă de aici impulsuri erotice. Măcelarul, lipsit de afecţiunea unei femei, captiv într-o relaţie unidirecţională cu fiica sa care nu vorbeşte şi nu reacţionează, se abţine cu greu ca afecţiunea sa pentru copilă să nu derive în dragoste erotică. Singura prezenţă caldă şi receptivă la energia lui masculină este vânzătoarea de la barul la care obişnuia să meargă - o blondă planturoasă coborâtă dintr-un coşmar erotic sado-masochist. Până una alta, confundând sângele menstrual cu cel virginal, măcelarul este orbit de furie şi îşi înfige cuţitul în gura primului om care îi iese în cale. Motivul nu pare a fi întocmai dragostea de tată, ci mai degrabă furia că un altul i-a murdărit fiica, de la care el s-a abţinut atât.


De reţinut interludiul memorabil cu melodia lui Umberto Tozzi - Ti amo la radio, în timp ce măcelarul îşi curăţă masa de sânge, bona şterge masa din bucătărie pe ritmul melodiei şi fiica fixează cu o privire la fel de mută ca ea trotuarul din faţa blocului, ducând cu gândul la suicid, de care nu e, însă, capabilă. E doar un alt truc al lui Noé, o poezie pe care o introduce intenţionat, aşa cum face mai târziu, la sfârşitul lui Irreversible (2002) cu pajiştea coborâtă din basmele fraţilor Grimm. Aşa cum face şi aproape de sfârşit, în Seul contre tous, când tot fake ending-ul deosebit de violent e opus unei efuziuni lacrimogene cum nu s-au consumat de-a lungul unui mediumetraj plus lungmetraj între măcelar şi fiica lui aparent total insensibilă. Toate momentele frumoase din lumile lui Noé sunt greu e crezut. Par apropo-uri cinice la adresa visătorilor care încă au credinţa că natura umană este fundamental bună. Sau poate că şi durul şi diavolescul Noé are nevoie de un pic de linişte, în interiorul lumilor prăpăstioase pe care le prevesteşte.
 
Următorul în programul de reprezentaţii din circul lui Noé, este experimentul TV Une experience d'hypnose televisuelle / O experienţă de hipnoză televizată (1995), în care lumea virtuală a televiziunii devine o experienţă interactivă, care privează telespectatorul de libertatea de a-şi alege reacţiile şi emoţiile. Dacă reuşeşte sau nu ar trebui să-mi spună cineva căruia nu îi e frică de astfel de experimente, de preferat un nativ francez care se lasă pradă cuvintelor înainte de a le bâjbâi sensul. Sunt sigură că e simplu şi că merge. Dar, să recunoaştem, încercarea e destul de ieftină şi de la îndemână, în comparaţie cu show-ul de hipnoză subliminală pe care Noé îl are pregătit în continuare.
 
Doamnelor şi domnilor, urmează Sodomistes (1998), o reclamă la prezervative foarte pretenţioasă şi foarte XXX. Scurtmetrajul din 1998 face parte dintr-o serie de clipuri care promovează utilizarea prezervativului, A coups sûrs. Printre regizori se află Jacques Audiard şi soţia actuală a lui Noé, Lucile Hadzihalilovic. Deşi pare o fantezie pornografică în culori sumbre, Sodomistes e plin de umor, culminând cu genericul de final pe care poate fi citit un mesaj subliminal, în frame-uri plasate printre credite: "Coit / anal / plaise / avec / preservatif / plus / gel / aux normes / NF".
 
Mai departe, We Fuck Alone, segmentul din Destricted (2006), un lungmetraj în care pornografia e considerată artă. Scurtmetrajul lui Noé vine după Seul contre tous, în care, în monologul său, ajuns pe culmile disperării, măcelarul recunoştea, pentru sine, că cei care fac filme porno sunt singurii care înţeleg şi acceptă natura umană. Sexul e axa principală a omului, cea care îi dă o anumită direcţie. Şi Noé nu se dezice de asta. Într-un interviu a zis chiar că s-a gândit serios să facă un film porno şi, la cum şi-a conceput filmele până acum, următorul pas este, după cum el însuşi promite, pornografie 3D.
 
Sexul e miezul lui Irreversible. Fiecare suiş şi coborâş are un singur trăgaci: sexul; sexul ca dragoste între Cassel şi Bellucci, sexul ca generator al sarcinii, sexul care stârneşte gelozia, sexul care orbeşte oamenii, sexul ca mobil al violului. "Învinuit" de pornografie, Noé se bucură: "de ce ar trebui să-mi fie ruşine să filmez lucruri fireşti? Eu am un penis. Femeile pe care le-am iubit aveau toate vagin. Care e partea ciudată?" Chit că are sau nu dreptate, Noé provoacă până la capăt şi, de fiecare dată, violenţa, adesea fatală e un melanj odios de excitaţie, frică şi dezgust.
 

Există o singură cale morală de a prezenta violenţa: să o faci să DOARĂ
 
Gaspar Noé are o francheţe totală nu doar în ceea ce priveşte sexul, ci mai ales în ceea ce priveşte violenţa. El însuşi a declarat că efectul pe care şi-l doreşte de la toate şocurile vizuale (flash-uri, frame-uri sărite etc.) este să facă un om să se simtă electrocutat, să creadă ca va suferi o criză de epilepsie în secunda următoare.
 
Zdrobirea feţei perfecte a lui Bellucci de asfalt, lovirea repetată a capului violatorului cu un extinctor, cadrul-secvenţă de 9 minute cu violul total cinic, înjurăturile foarte inventive şi plastice sunt scântei cu care Irreversible îşi ţine spectatorii lipiţi de ecran, chiar dacă se uită printre degetele răsfirate ale mâinilor. La asta se adaugă coloana sonoră care pulsează, în primele 60 de minute ale filmului, la un ton constant de 27 de hertzi, inventat de Noé special pentru a cauza greaţa. Sunt artificiile lui, care vin să susţină cumva vechea teorie a lui Eisenstein, cel care sugera amplasarea unor artificii reale sub scaunele spectatorilor, pentru un plus de emoţie. Prin primele două lungmetraje, cineastul a demonstrat că violenţa nu cunoaşte limite şi că poate fi imprimată pe toate căile: pur auditiv - ca în Seul contre tous, sau vizual extrem, ca în Irreversible.
 
Mai mult, Noé a reuşit să instige la violenţă pentru că reacţiile criticilor împotriva lui sunt de-a dreptul hilare. Cea mai faimoasă este a criticului Nathan Shumate, de la Cold Fusion Video, care a fost atât de aţâţat încât a declarat că "ar fi fost mai câştigat dacă şi-ar fi gravat coduri poştale în abdomen cu un ac decât să fi văzut mizeria asta de film". Şi tot el provoacă dependenţă şi ştie unde să lovească: filmele lui merg în festivaluri şi iau premii. Irreversible a luat Prix de Jeunesse la Cannes, dar acesta nu i-a fost acordat pentru că, ulterior, filmul a fost interzis minorilor în Franţa.
 
Filmele mele sunt anti-franţuzeşti
 
Scopul primar al acestui cineast a fost să creeze un curent în deplină contradicţie cu cinematograful contemporan francez, un curent demn care să-i garanteze dispreţul tuturor şi care să dezonoreze Franţa, aşa curată şi cuminte cum se arăta ea. Franţa lui Noé se apropie mai degrabă de viziunile lui Victor Hugo şi Emile Zola decât de poveştile burghezilor, de Franţa urbană sau de filmele cineaştilor ceva mai "civilizaţi". "Cinema-ul francez e extrem de conservator, exact ca saloanele din secolul 19, un club privat în care vreo 6 oameni decid ce filme se fac şi ce filme nu se fac". De atunci, însă, Noé s-a îndepărtat de francezi şi s-a scufundat în oameni. Şi nu orice fel de oameni. Oamenii care îşi împing limitele până la refuz, dintr-un fel de dorinţă de a depăşi ceea ce denumim în mod generic viaţă.
 
Melodrama psihedelică: ENTER THE VOID
 
Lui Noé i-a luat 15 ani să facă Enter the Void. "Habar n-am cum au reuşit ei să facă Metropolis sau King Kong sau 2001: A Space Odyssey în vremurile alea, dar eu a trebuit sa aştept ca să fiu în stare să fac asta".
 
Pe parcursul celor 2 ore şi 45 de minute, Noé nu va mai exista. Spectatorii vor plonja în starea de trezie din care doar câteva contacte violente cu un camion şi un pistol îi va zgudui. Va fi trist, va fi plăcut, va fi excitant. Enter the Void nu e altceva decât un drog audio-vizual.
 
În Tokyo-ul luminat de neoane stridente de toate culorile, un drug-dealer englez (Oscar) şi sora lui stripteuză (Linda), încearcă să-şi vadă de viaţă. Dealerul e împuşcat în toaleta unui club undeva în primele 10 minute ale filmului. Sora rămâne singură şi nemângâiată. Tot restul filmului, spiritul lui Oscar are libertatea totală de a pluti deasupra oraşului, de a intra în materie, de a trece prin pereţi, de a vedea tot ce nu i-a fost permis să vadă, de a încerca să părăsească o lume tripantă şi inexplicabilă în care e prins fără să ştie de la bun început calea de ieşire.

Rezultatul e un mix de învăţături din Cartea Morţilor, idei despre reîncarnare, dorinţe pe care nu le-am putea satisface niciodată ca oameni, stări de transă provocate de droguri, senzaţia sinistră de captivitate în corpul lui Frankenstein, într-un dummy fără creier, fără forţă, care trăieşte într-o buclă trecutul, coşmarurile, prezentul şi ceva ce nu seamănă cu nimic din ce a cunoscut el.
 
Enter the Void este echivalentul unei orgii de halucinaţii. Pentru cei care sunt în stare să lase garda jos în faţa unui ecran, reacţiile vor fi violente, pentru că Noé nu se sfieşte şi exploatează la maxim orice teren. Greaţa, atracţia, durerea, repulsia sunt emoţiile cu care îşi asaltează pur şi simplu spectatorul timp de 137 de minute (poate prea lungi şi repetitive), ca un ciocan care loveşte în creier cu unele culori violente şi detalii fizice groteşti, greu de suportat în realitate, dar care se aşează cumva în întreg, în timpul filmului.

Camera lui Noé planează calm peste love hotel-uri din care răsună gemete de plăcere, peste cluburi în care tineri drogaţi dansează până la epuizare, peste separeul din back-stage în care sora lui Oscar îşi încolăceşte picioarele lungi în jurul patronului ei. Ca într-o incantaţie, trece de la real, la halucinaţii, la fractali infiniţi şi amănunte pe care ochiul uman nu le-ar putea percepe. Senzaţia ar fi putut fi de experiment din A Clockwork Orange, dar Enter the Void e probabil cel mai puţin violent dintre filmele lui. E înfricoşător tocmai pentru că îşi captivează publicul până la un grad în care filmul poate deveni horror, doar pentru că e o scufundare în lumea dintre lumi, o variantă originală pentru purgatoriu.
 
EPILOG
 
Gaspar Noé poartă numele unuia dintre cei trei magi din Biblie. În persană, "gaspar" înseamnă "cel care are comoara". Noé a încercat probabil toate drogurile posibile şi a fost în jungla amazoniană. Tot el zicea într-o conferinţă de presă la Cannes: "Sunt sigur că James Cameron a luat ciuperci la viaţa lui. Scenele alea din pădure din Avatar cu plantele ciudate care strălucesc... cine a luat ciuperci ştie că sunt exact genul de imagini pe care ţi le generează. Şi dacă n-a luat, măcar s-a documentat foarte bine." Noé arată ca un circar, ca un îmblânzitor de şerpi sau ca un fachir. Are ochii bulbucaţi şi periculoşi, nu ca un puşcăriaş, aşa cum credeam, ci ca un copil entuziasmat căruia i se derulează în cap sute de idei pe secundă, una mai sărită de pe fix decât alta. În dimineaţa în care a ţinut workshop-ul la Sarajevo, mirosea a bere şi gesticula mult.
 




 Toate articolele despre Portret Gaspar Noé


1 comentariu

  • ~
    Hromi, 21.12.2010, 12:07

    Si iata cate am invatat astazi. Excelent articol!

Click pentru a mări imaginea


Resurse

 Alte articole de Miruna Vasilescu


SCRIEŢI LA LITERNET

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la [email protected]. Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet.ro? Îl puteţi introduce aici.


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer