Frumos desenat, prost scris - Megamind

Megamind are bucăţi moderant amuzante, dar nu e memorabil. Nu oferă absolut nimic în plus faţă de alte animaţii recente. Nu e uşor să fii o animaţie hollywoodiană în 2010, pentru că ştacheta a fost aşezată undeva mai sus de Lună de miraculosul Toy Story 3. Anul remarcabil a fost completat de How to Train Your Dragon sau de Despicable Me. Megamind nu e, însă, o încheiere în forţă. Îi lipsesc efervescenţa, ideile noi şi personajele savuroase. Pare un reciclaj agreabil, dar leneş.

La mijloc e şi o chestiune de bad timing. Despicable Me folosea aceeaşi inversare de rol (răul care devine bun, o găselniţă tributară lui Shrek), numai că o făcea astă-vară.

Megamind contra lui Metro Man

Ca şi Superman, Megamind este îmbarcat pe o navă către Pământ de părinţii săi aflaţi pe o planetă muribundă. În drumul lui prin spaţiu, depăşeşte o altă navă cu un alt bebeluş care va ajunge să crească într-o casă de copii bogată şi plină de dragoste şi care va deveni mult iubitul super-erou Metro Man (vocea lui Brad Pitt). Megamind (Will Ferrell) aterizează, însă, într-o închisoare de maximă securitate pentru "criminalii înzestraţi" şi sfârşeşte prin a-l dispreţui pe virtuosul şi vanitosul Metro Man.

Într-o postură de Louis Lane, o avem pe Roxanne, o reporteră TV versată şi sexy (Tina Fey) care e adorată de Bernard, operatorul său stângaci şi inadecvat. Acesta din urmă devine o nouă ameninţare pentru Metro City, după ce Megamind se foloseşte de un ADN de extraterestru ca să-l transforme, după dispariţia lui Metro Man, într-un super-erou de schimb.

Dacă animaţia digitală Dreamworks e superbă, iar 3 D-ul e folosit cu efect mai ales în secvenţele de acţiune şi în construirea peisajului bogat în detalii al metropolei, slăbiciunea cea mai mare a peliculei e scenariul contorsionat, care virează spre o parodie subţire şi care ne livrează personaje unidimensionale, puţin dezvoltate.

Idei care nu reuşesc să evolueze

Minion, companionul lui Megamind, un peşte care înoată în capul unei structuri robotice ce aduce a gorilă, e un sidekick simpatic, dar nici el foarte original (seamăna cu hamsterul din Bolt). De îndată ce Metro Man dispare, încercarea eşuată a lui Megamind de a-l înlocui, transformându-l pe Bernard în Titan, nu e foarte nostimă şi miroase prea tare a The Incredibles. 

De fapt, niciuna dintre ideile aruncate una dupa alta de scenarişti nu reuşeşte să evolueze. E un film ce trăieşte din mici momente şi din spectaculozitatea animaţiei 3 D.

Farrell se dovedeşte o alegere excelentă pentru rolul unui megageniu nesigur şi morocănos şi izbuteşte să fie de-a dreptul emoţionant într-un moment mai calm, cum este cel în care o curtează deghizat pe Roxanne şi trebuie să-şi reprime pornirile violente şi tendinţa de a pronunţa greşit cuvintele. Cu referinţele sale culturale în buclă, Megamind are bucăţi moderant amuzante, dar nu e tocmai memorabil. Nu oferă absolut nimic în plus faţă de alte animaţii recente.