Spectacolul Cui i-e frică de Virginia Woolf?, în regia lui Gelu Colceag, nu te face să râzi, deşi se joacă la Teatrul de Comedie din Bucureşti. Piesa lui Edward Albee îşi păstrează consistenţa şi puterea de analiză a dinamicii relaţiei de cuplu, după aproape 50 de ani de la prima reprezentaţie.
Dramaturgul american a fost îndeajuns de inspirat încât să vadă în subiectul "morţii vieţii de cuplu" o temă inoxidabilă. După ce reglează spectacolul său ca un microscop, regizorul Gelu Colceag închide un ochi şi face un pas în spate, lăsându-i pe actori să-şi mişte personajele sub lentilă. Decorul reconstituie detaliat locuinţa unor intelectuali americani, George şi Martha. Aici, profesorul universitar şi soţia invită doi tineri la spectacolul trist al propriei căsnicii, la un after-party piperat cu promisiunea unor jocuri de sinceritate.
Oaspeţii, un profesor aflat la începutul carierei şi nevasta lui "trofeu", o femeie naivă aflată la începutul unei beţii nocturne, sunt atraşi într-un labirint emoţional şi puşi pe piste false. Discuţiile intelectuale sunt dublate de confesiuni care pun semnul de egalitate între adevăr şi minciună. Albee îşi construieşte personajele în luminile şi umbrele realismului psihologic, iar naraţiunea muşcă din când în când bucăţi amare din teatrul absurd.
Note bune pentru actori
Pentru Ştefan Bănică şi Emilia Popescu, spectacolul acesta este o declaraţie de independenţă, o distanţare faţă de imaginea unei echipe sudate în emisiunile de divertisment televizat. Iar scopul se salvează chiar şi prin mijloace. Cui i-e frică de Virginia Woolf? este o construcţie dramatică care susţine demonstraţia pe care cei doi o au de făcut. Avem două personaje dominatoare, pe George (Ştefan Bănică) şi pe Martha (Emilia Popescu), şi doi "iepuri", care îi ajută să termine pe primele locuri cursa - Honey (Diana Cavallioti) şi Nick (personaj jucat alternativ de Constantin Diţă / Radu Iacoban).
Într-adevăr, la Ştefan Bănică, saltul în carieră este mai vizibil, iar Emilia Popescu a redus puţin ritmul ei exploziv, pentru a nu lăsa un decalaj prea mare între ea şi partener. Emilia Popescu a avut deja experienţa rolurilor mari, ducând spectacole de una singură, şi asta se vede. Ştefan Bănică abia acum învaţă să facă asta, deşi n-a fost niciodată tern în rolurile lui. Emilia Popescu îşi compune personajul dintr-un amestec potrivit de putere / senzualitate / fragilitate.
George, cinicul plictisit, încă în rodaj cu maşinăria rolului principal într-o dramă de o asemenea anvergură, şi-a pus personajul pe trasa ideală, dar mai are mult până ajunge la destinaţie. Diana Cavallioti este o pată de culoare într-un peisaj voit cenuşiu - ştie să fie beată câteodată cu graţie şi mereu cu profesionalism.
Gelu Colceag se simte bine în rolul de observator al relaţiilor interumane. Piesa îi oferă o solidă bază de analiză a caracterelor, iar teatrul lui este clasic, fără înflorituri stilistice, fără injecţii tehnologice.
Spectacolul Teatrului de Comedie îşi caută încă temperatura ideală sau poate că şi-a găsit-o deja. Succesul lui depinde mult de starea în care îl prinde pe spectator: publicul care vrea să se distreze şi să uite de toate problemele s-ar putea să se plictisească; publicul care caută să dezlege misterul unei metafore s-ar putea să fie repede câştigat de formulă.