Nu strângeam bomboanele de pe colive şi nu perturbam slujbele bisericeşti ale lui tata, petru că tata nu e preot, nu cântam la vioară, pentru că nu am talente artistice, nu suceam minţile băieţilor numai dându-mi ochii peste cap, am muncit mult pentru asta, şi notele mele la engleză erau mai mici decât alea la franceză. Dar n-aveam voie să vorbesc acasă despre dragoste şi sex, băieţi şi dorinţe ascunse ale inimii. Ce extravagantă eram în faţa mamei dacă plângeam din cauze amoroase. Iar tata, tata mereu spunea că bărbaţii toţi vor numai să ţi se vâre sub fustă, aşa că trebuie să fii mereu atentă şi să nu le permiţi, pentru că nu te vor mai respecta apoi. Şi asta contează în viaţă, să fii respectată şi să te măriţi virgină.
Dacă Lia Bugnar m-ar fi cunoscut, aş fi putut să îi arunc în faţă că a scris o piesă despre mine şi familia mea. Dar Lia nu mă ştie, însă Fir'mituri este despre mine şi ai mei.
Îmi tot trecuse pe la urechi că ar trebui să văd Fir'mituri, piesa scrisă de Lia Bugnar şi regizată de Dorina Chiriac, la Green Hours. Am reuşit abia în decembrie 2009 să ajung şi ciudăţenia a făcut ca acolo să mă întâlnesc cu două foste foarte bune prietene. Am stat cu ele, chiar dacă de aproape un an nu mai vorbiserăm aproape deloc, şi nu ni s-a părut deloc straniu că ne întristăm, să râdem şi să împărţim păreri despre ce se întâmpla în bar. Dar şi mai bizar de atât, în cele 55 de minute de spectacol mi-au trecut prin faţa ochilor copilăria şi adolescenţa petrecute în casa alor mei, alături de sora mea.
Meza (Mihaela Mihăescu), Cela (Dorina Chiriac) şi Otta (Lia Bugnar), surori şi fiice de preot, îşi reîntâlnesc destinele într-un mod neobişnuit (întâlnirea destinelor, bag de seamă, se face numai în circumstanţe curioase) şi încearcă să îşi vindece rănile din copilărie. Una e nebună, dar castă, alta e curvă şi îşi imaginează că urându-şi tatăl va putea scăpa de traume, iar cealaltă vrea doar să fie fericită alături de soţul ei, chiar dacă nu e bună la pat.
Spectacolul mi s-a părut o vizită la terapeut. De aceea l-am revăzut zilele trecute. Toate temerile că numai în casă la noi sunt subiecte tabu, care dor şi care nasc ţipete şi lacrimi când sunt aduse în discuţie, mi-au fost spulberate de textul piesei. Am fost pe rând oricare dintre cele trei surori şi mi s-a strâns stomacul la povestea personajului interpretat de Vlad Ivanov.
(Un actor bun trebuie să poată juca roluri total opuse, în teatru şi film. E, după părerea mea, cazul lui Ivanov, care reuşeşte să nu semene deloc aici cu personajele interpretate în 4 luni, 3 săptămâni şi 2 zile, Poliţist, adjectiv sau Amintiri din Epoca de Aur. Vlad Ivanov e nominalizat în 2010, caz singular, şi la Premiile Gopo 2010 şi la UNITER, pentru Cel mai bun actor în rol secundar.)
Morala, dacă spectacolul are aşa ceva, stă în cuvintele rostite răstit de personajul lui Ivanov, soţul lui Otta: "Să-mi bat joc şi de bucata de viaţă care mi-a rămas? Uite că sunt eu ciudăţenia dracului şi vreau să fiu fericit!" Fericirea cea mare se face din fericiri mai mici. Fir'mitură cu fir'mitură. Nu, nimeni n-are dreptul să îşi urască părinţii, oricât de tare a suferit de pe urma principiilor acestora. Şi, nu, în niciun caz, să dea constant vina pe copilăria nefericită pentru ratarea din viaţa de adult.
Lecţiile la matematică făcute cu tata, baclavaua însiropată până la refuz în miere, gătită de mama sâmbăta, vizitele la zoo şi după-amiezele la Casa Albă cu prăjituri şi Cico, cortul plin cu jucării din curte şi leagănul improvizat în uşa solarului, plimbările cu bicicleta pe câmp, la cules de trifoi, zilele când meşteream cu tata în garaj, sandvişurile delicioase cu omletă şi gogoşari muraţi pe care mi le îndesa mama în ghiozdan şi de care mi-era ruşine, ziua când sora mea m-a trântit în tufa de trandafiri sau Ajunurile de Crăciun când mergeam la colindat. Toate, nişte fir'mituri din copilăria / adolescenţa mea pe care n-aş da o pâine întreagă.