Looking back (3): Bunul, răul şi tăcutul - Kjærlighetens Kjøtere / Zero Kelvin

Kjærlighetens Kjøtere (de dragul pronunţiei, îi putem spune Zero Kelvin) este un fascinant thriller norvegian în doar trei personaje, izolate într-o mică baracă. În 1925, Henrik (Gard B. Eidsvold), un artist falit, acceptă o slujbă de vânător în nordul Groenlandei, unde îi are drept camarazi pe Randbaek şi Jakob. Henrik se autodescrie ca un "om iubitor şi fericit", aproape ostentativ de împăcat cu sine însuşi şi mereu calm şi condescendent. Randbaek, jucat de un Stellan Skarsgard cu un păr slinos, haine murdare şi o privire de câine turbat, este (în aparenţă, cel puţin) exact opusul: un lup necontrolat, impulsiv şi violent, mereu revoltat şi strigător de vulgar. (Este şi unul din cele mai vii personaje care au ajuns pe marele ecran vreodată.) Jakob (Bjørn Sundquist) e un tip rece, preocupat de ştiinţă şi mereu taciturn, deşi ar putea fi cel mai uman dintre ei. Cei trei vor trebui să petreacă un an împreună, într-o baracă abia încălzită din mijlocul unui imens teritoriu alb mărginit de ape îngheţate însă, treptat, pe măsură ce relaţiile lor se tensionează, detensionează, apoi re-tensionează dezastruos, baraca devine un mare butoi cu pulbere (în cele din urmă, la sensul propriu!).

Despre ce este Zero Kelvin? Pretenţios vorbind, e despre natura umană. Vorbind mai concret, e despre o imensitate de sentimente şi manifestări umane: cruzime, invidie, vinovăţie, dispreţ, egoism, teamă, dar şi despre milă, împăcare şi, mai ales, despre dragostea care le ascunde, într-un "colţ de ruşine", cam pe toate. Regizorul Hans Petter Moland realizează un thriller care ar putea fi descris drept un Bergman care împrumută o stilistică de western, mai ales din partea lui Sergio Leone. Deşi plasat într-un mare deşert alb, este străbătut de un sentiment claustrofobic pervers, la fel cum reuşea şi Spielberg în Jaws, şi Kubrick în Shining. Totuşi, atenţia cu care îşi dezvoltă cele trei personaje principale nu îl face un simplu formalist, ci implică o vastă intuiţie psihologică. Concentrându-se mai ales pe Henrik şi pe Randbaek, norvegianul îşi lasă personajele să culiseze de la dragoste la ură, de la iertare la dispreţ, de la generozitate la egoism, fără să se întâlnească în vreun punct anume care să îi lege în orice fel.

Henrik îl tratează la început pe Randbaek cu superioritate liniştită, însă eforturile lui de a-şi păstra seninătatea sunt subminate de cel din urmă care, iritat de mulţumirea aparent neclintită a primului, începe să lovească cu înverşunare în el. Îi e realmente greu să găsească ceva dar, în cele din urmă, iată că îi vine: într-un lung dialog care oscilează între sadism şi blândeţe, el îi explică lui Henrik "mecanismul natural" prin care logodnica sa de pe continent ar trebui să fie tentată să îl înşele. Stând frăţeşte lângă el, Randbaek savurează cu nesaţ cum credinţa în dragoste a lui Henrik se dizolvă într-o mare suspiciune, pe măsură ce şi argumentele sale dispar şi le iau locul câteva afirmaţii sughiţate. În probabil cea mai bună scenă a filmului, Randbaek pregăteşte baraca de Crăciun pentru Henrik: găteşte, îi calcă o cămaşă, decorează pereţii. Henrik îi mulţumeşte şi se poartă cu un entuziasm reţinut dar, cu prima ocazie, nu ezită să îi întoarcă totul - acum e rândul lui să îl tortureze. Un reproş banal despre faptul că "nu răsfaţă câinii nici măcar de Crăciun" îl devastează pe Randbaek. Pe un ton amar, el îl întreabă ce îl face un om mai bun, la care Henrik reacţionează cu un chicotit de superioritate, după care, în timp ce Randbaek dărâmă în agonie toate decoraţiunile montate, îl mai chinuie un pic fredonând melodia sa favorită (pe care Randbaek l-a auzit cântând-o la vioară).

Tot timpul, Jakob e terenul lor neutru: e cel care le ţine pornirile veninoase în balanţă, e "omul de tampon". Jakob este, de asemenea, şi personajul de care Moland se foloseşte pentru a aduce o brumă de umor cald în peisaj. Atunci când nu îi convine ceva sau e dezgustat de vreunul din meciurile lor crâncene, el se bagă în pat şi coboară cu indignare o trapă de lemn armonică, suspendată de patul de deasupra. Dar atunci când dezgustul devine prea mare, Jakob pleacă, şi abia atunci devine evident cât de periculos este cel care şi-a pierdut credinţa în celălalt. La început, soluţiile lor sunt de un primitivism comic: vor împărţi în două totul. Apoi, creativitatea regiei saltă povestea pe noi culmi: la propunerea lui Randbaek, cei doi aprind câte o lumânare, fiecare pe partea lui de masă; conform bucăţii de ocultism pe care a cunoscut-o, oricât de rudimentar, Randbaek, lumânarea care se stinge prima va arăta care din ei doi va muri mai întâi.

În cele din urmă, Moland îi lasă pe cei doi rămaşi să se piardă în peisajul îngheţat al Groenlandei, încercând să ajungă la civilizaţie, după ce ambii şi-au abandonat această latură de mult: la unul se va vedea pe faţă, la celălalt se va vedea abia ce va ajunge acolo. Sunt două minunate personaje care alunecă, înainte şi înapoi, pe firul dintre umanitate şi sălbăticie (traducerea literală a titlului este "love bastards"). Finalul s-ar putea să pară unora un pic pripit, dar în acel moment, va fi deja evident (sper) că Zero Kelvin este ceva sclipitor.