Dumnezeu în capcana subiectivităţii - We.art.dog.come

Primul motiv pentru care Ivo Dimchev ne recomandă să vedem cea mai recentă creaţie a sa, We.art.dog.come este faptul că, prin acest spectacol îşi propune să exploreze graniţa dintre natură şi cultură. Despre aceste subiect se vorbeşte şi se scrie la nesfârşit în domenii precum filosofia, antropologia, el aflându-se în centrul multor dezbateri cu privire la condiţia omului contemporan, dar trebuie să recunoaştem că nu prea l-am întâlnit în sfera performance-ului.

Poate pentru că relaţia mai sus menţionată (fie ea conflictuală sau nu) rămâne cumva într-un perimetru ce ţine mai mult de planul teoretic, mulţi artişti trecut-o sub tăcere, chiar dacă ea se află cumva în miezul discursului lor artistic. Ivo Dimchev îşi declară deschis alegerea şi "înscenează" explorarea graniţei dintre natură şi cultură, conducându-ne spre concluzia că între aceste două concepte există un conflict.

În timp ce privim acest spectacol e bine să renunţăm la toate concepţiile noastre cu privire la ceea ce am citit despre natură şi cultură şi să încercăm să nu extrapolăm propriile noastre abordări teoretice asupra actului artistic la care suntem martori. Dacă alegem să facem asta, vom cădea în capcana propriilor noastre viziuni subiective şi vom rata sensul spectacolului. Dar... care ar putea fi acest sens? Şi, mai ales, există vreun sens spre care trebuie să ne îndreptăm?

Putem observa cum scena începe să fie populată pe rând de trei interpreţi, un câine, un televizor pe ecranul căruia "rulează" la nesfârşit aceeaşi imagine albă, câteva plante (care par naturale...), o colivie în care putem vedea nişte ace uriaşe, apoi şase păpuşi care dau senzaţia unor trupuri carbonizate, flori artificiale invadând scena, câinele lăsat singur în lesă în acest decor... Dar, totuşi, unde ne aflăm? Dialogul cheie al spectacolului aruncă o anumită lumină asupra acestei întrebări:
- Hei, Christian, tu ştii unde suntem? 
- NU!
- Suntem în mijlocul unei realităţi subiective! Cum te simţi?
- Ciudat!
- E bine să te simţi ciudat!

O întrebare care se poate naşte firesc în mintea spectatorului este: "Unde sunt, de fapt? Ceea ce fac eu acum este să privesc realitatea LOR subiectivă din perspectiva realităţii MELE subiective, sau sunt complet conţinut de această realitate subiectivă despre care se vorbeşte?" Răspunsul nu-l vom afla niciodată. De vreme ce un termen ca "subiectivitatea" este adus în discuţie, orice poate fi asumat, nimic nu mai poate emite pretenţii de obiectivitate şi nimic nu mai funcţionează ca principiu universal. Suntem prinşi în colivia subiectivităţii precum nişte creaturi care cred că sunt păsări dar care poate nu sunt altceva decât nişte ace uriaşe care visează că pot zbura.

Ca fiinţe culturale, am învăţat că Dumnezeu funcţionează ca principiu universal, că mintea noastră poate avea acces la ideea de Dumnezeu. Acesta este punctul în care se declanşează conflictul dintre natură şi cultură. Considerăm adesea că avem minţile atât de deschise încât îl putem primi pe Dumnezeu între aceste limite. Şi astfel devenim din ce în ce mai "culturali", renunţând la orice interogaţie cu privire la propria noastră natură, confundând esenţa noastră cu esenţa lui Dumnezeu şi invers. Astfel, Dumnezeu devine prizonier între graniţele gândirii noastre, ca un câine într-o lesă, prin în capcana subiectivităţii noastre.

Tot ceea ce se întâmplă pe scenă în timpul spectacolului trebuie privit ca un exerciţiu de subiectivitate, care poate fi uşor înţeles ca un sinonim al onestităţii. Ivo Dimchev ne trasează un labirint de situaţii şi de asumări care par foarte personale: de la moartea unui câine, până la condiţia artistului contemporan, de la "înfometarea viermilor" până la "reprezentarea lui Dumnezeu", de la conversaţia dintre doi bărbaţi, la simularea unui cuplu care, prin prisma tiparelor noastre culturale poate funcţiona ca o imagine cumva distorsionată a cuplului originar Adam şi Eva, totul transmite senzaţia unei avalanşe de imagini efemere pe un ecran la care nu vom avea vreodată acces necondiţionat.

La final aflăm: câinele este reprezentarea lui Dumnezeu şi trebuie lăsat singur. Artiştii părăsesc scena... şi câinele. Unde vor intra, nu vom ştii vreodată, nu ni se va da voie să pătrundem în vreun fel într-o altă posibilă realitate subiectivă care începe dincolo de uşa care se închide în faţa noastră. Întocmai cum nu von ştii vreodată semnificaţia tatuajului de pe braţul lui Ivo Dimchev, dezvăluit spre finalul spectacolului... Şi aşa trebuie să rămână. Tatuajul în forma literei "S" va genera şi stimula interpretări. "S"-ul poate fi cheia către sursa reprezentărilor din realitatea subiectivă în care suntem prinşi sau ai căror martori suntem, dar nu trebuie să dăm frâu liber interpretărilor tocmai pentru a nu adânci capcana. Suntem liberi să ieşim din sală la final şi să pătrundem într-o altă subiectivitate, a noastră sau a altcuiva, suntem liberi să ne plimbăm pe străzi, ducându-l cu noi pe Dumnezeu prins între limitele gândirii noastre. Iar reprezentările lui Dumnezeu pot prinde nenumărate forme...

"Sunt foamea experienţei voastre culturale subiective" este cu siguranţă una dintre afirmaţiile care nu vor părăsi prea repede gândurile spectatorilor... Dar aceste cuvinte au fost formulate în contextul subiectiv asumat de la bun început şi reprezintă o posibilitate dintr-o mie... Reprezentarea foamei (generate de ce, oare?...) prezente în experienţa cultural subiectivă a fiecăruia dintre noi este încă un element în scenografia capcanei... Aceeaşi capcană în care a fost închisă ideea de Dumnezeu.

We.art.dog.come
Concept, text, muzică şi coreografie: Ivo Dimchev
Interpretează: Ivo Dimchev, Christian Bakalov, Mariyan Ivanov şi Jackal
Co-producţie: BudaCentrum / Kortrjik, Dansand / Ostende, KaaiTheater / Brussels, Fraskati / Amsterdam, Dasarts / Amsterdam, Volksroom / Ivo Dimchev, Impulstanz / Vienna, Humarts Foundation / Sofia
Foto: Thomas Lenden
Premiera: 3,4 decembrie 2010 - Buda Kortrjik / Belgia, NEXT Festival.