Elia Kazan şi privirea lui Scorsese - A Letter to Elia

"Am crescut odată cu filmele lui şi ele au crescut odată cu mine". Filmele lui - ale lui Kazan. Astfel începe unul dintre cele mai tulburătoare documentare văzute la Veneţia, A Letter to Elia. Expeditor: Martin Scorsese. A devenit cineast pentru că la începutul anilor '50 a văzut A Streetcar Named Desire / Un tramvai numit dorinţă, On the Waterfront / Pe chei, East of Eden / La est de Eden. Nu i-au dat pace, ele i-au stârnit întrebările "Ce este, de fapt, un regizor? Un vânător de senzaţii, de fapte? Un psihanalist?"
 
Nu ştia ce înseamnă încadratură, montaj, lumină, dar, mărturiseşte Scorsese, "eram copleşit de ceea ce simţeam: Brando şi trădarea, James Dean şi neliniştea adolescentului". Nimic nu mai conta pentru viitorul cineast, "decât Marlon Brando înălţând un porumbel, James Dean pe coridorul acela ducând către camera mamei, strădania băiatului de a se face iubit de tatăl lui". Am văzut de cel puţin două-trei ori La est de Eden, însă numai acum, călăuzită de privirea lui Scorsese care a descompus şi recompus insistent scenele răvăşitoarei încercări a lui Dean de a se apropia de părinte, am băgat de seamă o anume răsucire dureroasă a întregului corp, un fel de frângere sub povara aşteptării, a temerii de a fi respins, de a pierde ultima speranţă. Admiratorului i-ar fi plăcut să-i fie asistent, numai că a întârziat la întâlnire. Nu din neglijenţă: "Mi-am dat seama că i-aş fi pus atâtea întrebări, încât oricum m-ar fi dat afară". Drept care, întrebările nerostite au devenit punctele de pornire ale meditaţiilor în marginea unor filme întoarse pe o parte şi pe alta. Cum se strecoară ficţiunea în istoria familiei din America, America? Unde se opreşte teatrul şi unde începe cinematograful?

Filmele lui Elia Kazan trec prin faţa ochilor noştri şi miezul lor, autentic cinematografic, ni se pare mai proaspăt ca niciodată. Oare am observat, întotdeauna, cum iese din cadru Julie Harris în acelaşi East of Eden? Cum ne apropiem de camera mamei? Cu teamă, cu sfială? Am fost întotdeauna siguri că eroul din America, America priveşte cu aceeaşi intensitate şi cerul şi marea? Fiecare interogaţie avea drept consecinţă mai multă desluşire a iminentei atracţii pentru Kazan, încât, în cele din urmă, autorul lui Raging Bull / Taurul furios va conchide: "Raportul meu cu Elia este raportul dintre mine şi filmele lui". Din această identificare s-a născut extraordinarul impuls de a face cinema, trăit ca o formă supremă a recunoştinţei: "Dragă Elia, pentru a-ţi spune cât de mult îţi datorez, am făcut filme".

Scorsese nu insistă asupra cunoscutului episod din viaţa mentorului său, legat de depoziţia în faţa Comisiei de cercetare a activităţii antiamericane. Reia, numai, fragmente din seara decernării Oscarului pentru întreaga carieră când, aşa cum ştim, unii au ţinut să-i aducă aminte bătrînului cineast că nu poate fi iertat. Scorsese - alături de Robert De Niro - l-a îmbrăţişat ca un fiu. Probabil că nu întâmplător documentarul se încheie cu imaginile lui Kazan singur, într-o cameră cu pereţii plini de fotografii nu din filme, ci ale familiei lui de imigranţi. La bătrâneţe petrecea mult timp acolo: "Le pun întrebări şi, uneori, chiar îmi răspund". Putem fi siguri că, asemenea unora dintre personajele sale, torturate de sentimentul culpabilităţii, nu a sărit peste negurosul moment. Martin Scorsese a avut nobleţea (tactul ar fi prea puţin spus) de a nu înfige cuţitul într-o veche rană.