Filmul Little Fockers a încununat un 2010 groaznic, cam ca cireaşa putregăită pe un tort cu cremă tăiată. Robert De Niro pare hotărât să şteargă, cu performanţe penibile una după alta, peste trei decenii de interpretări glorioase.
Acest al treilea capitol al unei francize care dădea semne de oboseală încă de la pasul doi, e unul dintre cele mai cretine filme ale anului deja declarat drept "cel mai prost din istoria recentă a Hollywoodului". Nu vă lasaţi induşi în eroare de Little Fockers, titlul original: copiii sunt doar un pretext. Filmul e din nou despre show-ul dintre Ben Stiller (Greg Fockers) şi Robert De Niro (Jack Byrnes), socrul său familisto-fascist.
Risipă de talent
Ar fi trebuit să fie o "comedie" de sezon. Atunci de ce am fost atât de copleşită de tristeţe? Poate pentru că în faţa mea se desfăşura o obscenă risipă de talent; priveliştea unor legende care se prostituează pentru câţiva dolari în plus nu e niciodată confortabilă. Ai tendinţa să le cauţi scuze, chestie ce funcţionează în cazul lui Blythe Danner (care trece prin film cu părul în ochi ca să-şi ascundă expresia ruşinată) sau Barbra Streisand (diva iese cel mai puţin şifonată, poate pentru că apare şi foarte puţin). La urma urmei, Hollywoodul cel sexist şi age-ist le dă rareori ocazia actriţelor de peste 50 de ani să facă şi altceva decât figuraţie. Însă în cazul lui Dustin Hoffman sau al lui Harvey Keitel e greu să găseşti justificări.
La Robert De Niro lucrurile devin de-a dreptul dureroase. Îşi mai aminteşte cineva din noua generaţie că a fost cândva mare? Bob pare hotărât să şteargă, cu performanţe penibile una după alta, peste trei decenii de interpretări glorioase. Aproape că am închis ochii, cu oroare, atunci când l-am văzut cu o erecţie stăruitoare pe care cumnatul său încerca să i-o rezolve printr-o injecţie cu adrenalină aplicată direct în vârful membrului său super-excitat.
Scenariu telegrafiat
Realizatorii par să creadă că umilirea constantă a protagoniştilor e calea cea mai sigură spre hohotele de râs. În schimb, scenariul super căznit şi telegrafiat nu-ţi smulge niciun zâmbet, ci doar grimase de jenă.
De ce-au făcut-o toţi aceşti monştri sacri? Doar pentru bani? Nu cred că-i atât de simplu. Cred că actorii, fiinţe narcisiste ce se ofilesc fără atenţie constantă, vor să fie prezenţi. Să fie văzuţi de milioane de ochi, fie şi într-un blockbuster idiot, pentru că asta le confirmă că încă mai sunt relevanţi.
Însă umilinţele nu sunt rezervate doar seniorilor - din punctul ăsta de vedere, filmul le împarte democratic: superba Jessica Alba, de pildă, e pusă să se arunce ca o hienă asupra bietului Stiller care nu ştie cum să mai pareze atenţiile pateticei nimfomane. Singura rază de lumină în această afacere noroioasă e Owen Wilson, în rolul unui hippiot / new age-ist exaltat şi iritant, dar asta doar dacă vrem să fim foarte indulgenţi sau simţim nevoia să ne agăţam de un punct fix în tot vertijul vomitiv.