Dilema Veche / ianuarie 2011
Père de mes enfants, Le
În poveştile despre Hollywood, producătorul e, de obicei, personaj negativ. Modelul clasic sau de şcoală veche - grasul grobian şi mercantil la ordinele căruia (cel puţin conform legendelor) ar fi suferit artişti şi intelectuali sensibili ca William Faulkner şi F. Scott Fitzgerald, veniţi la Hollywood ca scenarişti - îl vedem, de pildă, în filmul fraţilor Coen, Barton Fink, film ce conţine şi un portret de scriitor suferind care combină trăsături de-ale lui Faulkner şi de-ale lui Fitzgerald. (E adevărat că acesta din urmă este şi autorul unui portret romantic de producător - în romanul său incomplet, Ultimul magnat.) Modele mai noi şi chiar mai rele decît cele vechi - corporatişti tineri, educaţi şi fără scrupule, lipsiţi de empatia sinceră a înaintaşilor lor cu gusturile "marelui public" - vedem în filme ca The Player al lui Robert Altman sau recenta farsă Tropic Thunder.

Dar asta e la Hollywood. Minunatul film al Miei Hansen-Løve, Le père de mes enfants / Tatăl copiilor mei (care a rulat o săptămînă la Cinema Elvira Popescu şi poate va mai rula pe ici, pe colo), face portretul unui producător european de filme de autor (al unuia fictiv, dar inspirat de regretatul Humbert Balsan, care s-a sinucis în 2005). Personajul respectiv (jucat de Louis-Do de Lencquesaing) are două producţii în plină desfăşurare (una în Suedia) şi tocmai pregăteşte o a treia (la el în Franţa, dar cu o echipă parţial coreeană). Supravegherea o face mai ales de la sediul firmei sale (un sediu destul de modest), dar oriunde s-ar afla îi sună telefonul, iar veştile sînt în general proaste: regizorul suedez (pe care el îl numeşte la un moment dat "geniu", dar pe care altcineva îl face "psihopat" - modelul său din viaţa reală e, în mod clar, Lars von Trier) a depăşit serios bugetul, echipa lui de filmare se pregăteşte să intre în grevă, coreenii au sosit şi pregătirile pentru filmarea lor nu sînt gata, băncile îşi cer înapoi banii împrumutaţi - aproape fiecare secvenţă introduce noi informaţii de genul ăsta. Pe de altă parte, informaţiile privind comportamentul lui sînt mai puţin alarmante: el îşi face timp să citească scenariul unui necunoscut, care-l entuziasmează; în weekenduri pleacă la ţară cu soţia lui şi cu cele trei fete ale lor (două şcolăriţe şi o adolescentă) şi, atunci cînd stă de vorbă cu acestea din urmă sau cînd se implică în jocurile lor, chiar este destul de implicat, destul de atent (deşi adolescenta dă de înţeles, la un moment dat, că e de altă părere). Se află el oare pe muchea dezastrului? Sau e vorba doar despre haosul obişnuit al producţiei de cinema de autor în Europa, un haos pe care, în pofida aparenţelor, el îl stăpîneşte? Dînd mereu informaţii care trimit cînd spre o ipoteză, cînd spre cealaltă, mai întîi în cantităţi aproximativ egale, apoi tot mai multe pe un taler şi tot mai puţine pe celălalt, naraţiunea creează suspans. La jumătatea filmului, balanţa se frînge (într-o versiune a tragediei petrecute cu adevăratul Balsan în 2005), dar portretul eroului (care s-a adunat, odată cu suspansul, din toate acele informaţii inteligent alese şi livrate cu dexteritate) e deja gata. Şi e chiar portretul unui erou - al unuia discret. Un om care se pricepe bine la artă, dar pe care nu-l vedem niciodată încercînd să-i impună vreo idee vreunuia dintre artiştii cu care lucrează; rolul lui e să creeze condiţiile în care ei să poată produce arta lor nerentabilă, dar esenţială - să aducă laolaltă talente şi ocazii care fără el nu s-ar întîlni - şi apoi să se retragă asemenea unui majordom. Un om care umblă toată ziua după bani din cauză că simţul lui estetic, splendid de evoluat (vizibil şi în felul în care le vorbeşte fetiţelor lui despre picturile din biserici sau despre plante), cere existenţa în lume a obiectelor pe care le produce.

Dacă prima jumătate a filmului e un exemplu superior de portretistică cinematografică, de redare a unor trăsături nobile prin tuşe sigure, dinamice şi niciodată apăsate, cea de-a doua jumătate e un spectacol mai convenţional, mai complezent cu publicul. Pe scurt, e o celebrare a felului în care familia eroului face faţă pierderii lui: în acelaşi spirit de grace under pressure ce-l caracterizase şi pe el. Chiar şi după ce-a fost învins de viaţă, el continuă să exercite o influenţă luminoasă: cea mai hollywoodiană satisfacţie emoţională pe care o oferă filmul e aceea de a o vedea pe fiica adolescentă călcînd pe urmele tatălui. E adevărat că tot ea descoperă şi un secret din trecutul lui, dar e o alarmă falsă - secretul nu e de natură să amestece nici măcar un strop de duş rece cu baia emoţională călduţă în care se transformă filmul. Dar tot aşa cum, în prima parte, autoarea avusese grijă să-i facă eroului un portret dinamic (şi nu o statuie), ea împiedică şi partea a doua să devină ceremonioasă sau funerar-solemnă. Printre altele, e o bună regizoare de copii - şi multe cadre sînt animate de activitatea lor imprevizibilă, fără nici o componentă de escrocherie sentimentală. Iar filmul se încheie cu vocea lui Doris Day propovăduind acceptarea pe un ton sprinţar: "Que sera, sera."

Regia: Mia Hansen-Løve Cu: Chiara Caselli, Louis-Do de Lencquesaing, Dominique Frot, Eric Elmosnino, Andre Marcon, Alice de Lencquesaing

0 comentarii

Scrieţi la LiterNet

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la [email protected] Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet? Îl puteţi introduce aici.

Publicitate

Sus