Studiu de caz asupra nebuniei - My Son, My Son, What Have Ye Done

"Copilul nedorit", cum numea Werner Herzog proiectul lui My Son, My Son, What Have Ye Done?, a ieşit în lume chinuit, ciudat şi fără să provoace prea multă vâlvă. Cincisprezece ani au fost necesari pentru ca povestea descoperită de scenaristul lui, Herbert Golder, să intre în producţie, sprijinită de David Lynch, unul dintre ultimii producători tentaţi să investească într-un cinema atât de bizar cum este cel al realizatorului de origine germană.

My Son, My Son, What Have Ye Done? a apărut într-un final ca un film întunecat, în care un poliţist (William Hurt) încearcă să refacă drumul spre crimă şi nebunie al lui Brad (Michael Shannon), care îşi omorâse mama cu o sabie. De la început ne aflăm în aceeaşi Americă pe care Herzog ne-o înfătişează de câţiva ani încoace ca pe un tărâm bântuit de nebunie şi personaje groteşti. Există semne ale realităţii, schelete depărtate ale zgârie-norilor, o gară cu arhitectură futuristă, o autostradă, câteva maşini. Dar ele sunt doar semne care nu ne lasă să cădem într-un simbolism ieftin. De la uraganul Katrina la cazul Mark Yavorsky din care se inspiră filmul (la sfârşitul anilor '70, un actor promiţător îşi omora mama cu o sabie în timp ce repeta rolul lui Oreste), regizorul german preia subiecte din actualitate şi le include într-o poveste care se reduce mereu la aceeaşi temă: studiu de caz asupra nebuniei.

Filmul poliţist pare în ultimul timp genul preferat al lui Herzog, terenul lui de joacă. În My Son, My Son, What Have Ye Done? avem o ramă de policier, care începe cu doi detectivi chemaţi să investigheze o crimă. Continuă cu o casă înconjurată, negocieri cu criminalul şi se termină cu eliberarea "ostaticilor" şi arestarea celui din urmă. În rama aceasta, povestea se compune dintr-o serie de flashback-uri ale persoanelor apropiate de Brad, logodnica Ingrid (Chloé Sevigni) şi regizorul Lee (Udo Kier), care încearcă să-i descrie detectivului cum  s-a ajuns la crimă.

Este o variaţie pe genul filmului poliţist, în care ştim autorul, dar nu cunoaştem motivul. Şi, pînă la urmă, motivul în sine nici nu este interesant. Nici matricidul nu ne impresionează prea mult, pentru că tot ce vedem este o mogâldeaţă acoperită de un sac gălbui. Ele sunt doar pretexte. Ne aflăm în laboratorul unui maestru bătrân, unde tot ce îşi doreşte el este permis şi nu are nevoie de explicaţii. Herzog, anunţând de la început că suntem în mintea unui nebun, şi-a întins de fapt o pânză pe care poate imprima orice, o pânză care îl eliberează de orice constrângeri.

Trecând prin experienţe mistice în Peru, crescători de struţi maniaci, pitici, o sabie de samurai şi o mamă drăgălaşă şi sinistră, Herzog reuşeşte o secvenţă care ar fi putut să justifice întreg filmul, dar care se pierde în construcţia lui barocă. În secvenţa cu pricina, Brad îi promite o casă iubitei lui. Şi, ca un puştan într-un magazin de jucării, nu vrea să înţeleagă că niciuna dintre casele pe care le vrea nu sunt de vânzare. Continuă şi continuă şi camera se roteşte lent 360 de grade în jurul lui, în timp ce Brad repetă din ce în ce mai ameninţător: "So what, so what, s-o w-h-a-t?" Şi atunci, înţelegem că există ceva imprevizibil în băiatul ăsta, că emană pericol ca un pistol cu siguranţa ridicată.

E un moment mult mai puternic decât toate repetiţiile tragediei greceşti, mult mai puternic decât testimonialele cunoscuţilor, decât povestea unchiului Ted care creştea cocoşi monstruoşi şi turme de struţi. E mai puternic chiar şi decât tablourile vivante pe care le foloseşte regizorul şi care nu fac decât să atragă atenţia asupra lor, nişte bizarerii prea simple, prea forţate. E un moment care se pierde pentru că nu există coerenţă în filmul lui Herzog, ci doar o înşiruire de întâmplări. Şi nici extinderea bestiarului la struţi şi păsări flamingo nu aduce filmului  altceva decât imagini stranii, fără legătură sau continuitate cu celelalte.

Un lucru este sigur - filmul lui Herzog nu funcţionează ca întreg. Nu a descoperit alchimia zănatică din Bad Lieutenant, care punea laolaltă aligatori, traficanţi de droguri şi poliţişti, şi unde lucrurile funcţionau, cu cât erau mai absurde. Nu funcţionează pentru că îi lipseşte un ingredient esenţial: umorul. E prea încrâncenat, prea întunecos, prea scrâşnit. Herzog nu râde, face doar haz de poliţişti obtuzi, de mame denaturate, de regizori preţioşi, simulând nebunia pentru care îi taxează, de cele mai multe ori fără rost însă.

My Son, My Son, What Have Ye Done? poate fi o plăcere, atât timp cât spectatorii nu se aşteaptă să găsească o poveste coerentă şi se mulţumesc să se bucure de micile delicatese vizuale pe care le creează gratuit regizorul. Şi dacă se bucură, o fac pentru că, mai mult ca sigur, nu s-au mai întâlnit cu aşa ceva. Este ca şi cum s-ar uita în ochii unui nebun - e fascinant, dar de neînţeles.