Ipocrizia evaluărilor în alb şi negru - Half Nelson

Ajutat de coloana sonoră semnată Broken Social Scene şi de metafore proaspete, Half Nelson e un film despre ipocrizia evaluărilor în alb şi negru. Suntem condamnaţi să fim, în acelaşi timp, şi buni şi răi, şi liberi şi încătuşaţi, pare să ne spună scenaristul. Nu e întâmplător că protagonistul se apucă să predea la clasa a opta dialectică în locul programei obişnuite a orelor de istorie. El însuşi e cel mai bun exemplu că fiecare termen îşi conţine inevitabil contrariul. Este profesorul, modelul, dar, simultan, rătăcitul în căutare de repere. E liber în gândire, dar sclav propriilor adicţii. Încearcă să îşi protejeze eleva, dar, involuntar, o supune la acelaşi tip de rău ca acela pe care încerca să îl îndepărteze. Îi împinge pe toţi cât mai departe de intimitatea lui, dar, în acelaşi timp, se agaţă de toate gesturile de bunăvoinţă, ca de un colac de salvare, ca să poată ieşi la suprafaţă.

În esenţă, Dan e unul din "băieţii buni". Treaz, nu ar face rău nimănui. Drogat, nu mai răspunde de faptele sale. Atât e de simplu. Trăieşte între două momente ale existenţei: consum şi sevraj, între două doze. Procesele de conştiinţă sunt superficiale şi potolite imediate cu un joint sau ceva mai tare. E mai mult amorţit decât viu, dar viaţa reală e încă aproape: la catedră încă e cel mai bun eu al său. Îşi inspiră elevii, îi face să gândească, în loc să digere, pur şi simplu, informaţia gata mestecată de alţii, îi ajută să ajungă la o maturitate intelectuală care le va permite, mai târziu, să iasă din mediul apăsător în care s-au născut. Nu e o reţetă care va funcţiona pentru toţi, cel mai probabil va fi eficientă doar pentru câţiva, dar acest pariu cu soarta îl menţine pe Dan pe linia de plutire. Nu e suficient, totuşi, pentru a îl scoate definitiv din întunericul în care şi-a scufundat existenţa.

În acest tablou al prăbuşirii îşi face loc o prietenie neobişnuită, iar, după canoanele unora, nelalocul ei: prietenia lui Dan cu Drey, una dintre elevele sale. Când îl găseşte pe Dan în baia fetelor aproape leşinat, după ce luase cocaină, Drey nu se sperie, ci îl ajută să îşi revină. Aşa începe o relaţie paradoxală: Drey este cea care va avea grijă de Dan, deşi, la rândul ei, are nevoie disperată de o figură paternă. Fata vine dintr-o familie destrămată: fratele ei a ajuns în închisoare din cauza traficului de droguri, tatăl a dat bir cu fugiţii, iar mama e nevoie să lucreze o normă dublă. Mereu gata să umple acest gol în viaţa lui Drey, Frank, partenerul fratelui său în afacerile cu droguri, vrea să o recruteze pe adolescentă pentru o viitoare carieră ca dealer. Încercările lui Dan de a o elibera pe Drey de această soartă sunt mici şi inutile: nu-i ia mult până ce îşi dă singur seama că e ipocrit din partea lui să ceară soluţia morală.

Şi Drey şi Dan sunt, până la un punct, victime ale mediului în care au crescut. Atât ghetto-ul negru, cât şi cel alb au familiile lor disfuncţionale, drame incomode care se ascund sub covor, dependenţi şi "sfinţi" gata să îi arate cu degetul. Decizia de a părăsi statutul de victimă este a lor şi numai a lor. Este o decizie pe care şi-o asumă, în final, individual, dar, în acelaşi timp, împreună. Finalul ne spune, însă, că acele căi întunecate pe care le-au lăsat în urmă vor fi mereu prezente ca posibilităţi. Fiecare sens conţine inevitabil şi sensul opus.