Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici teatru  Sageata  Iulius Caesar

Lacustră sau idele lui Marte - Iulius Caesar


Observator Cultural, ianuarie 2011
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
M-am tot întrebat, prin anii '90, de ce nimeni nu se arăta interesat scenic de Şcoala dictatorilor a lui Erich Kästner. Nu că timpul ar fi trecut. O dovedeşte şi viziunea propusă Teatrului Naţional din Timişoara de Alexander Hausvater, odată cu premiera spectacolului Iulius Caesar după Shakespeare.
 
Dictatura ca perpetuare a unei chemări maladive şi, în bună măsură, insesizabile, din interiorul fiecăruia, pluteşte înlăuntru şi este lichid amniotic pentru povestea spusă de actorii timişoreni în spaţiul special al fostului Manej imperial, plecînd de la celebrul fapt istoric din senatul roman. O poveste complicată (nu de puţine ori în exces), al cărei corespondent (pentru că tot am început prin a mă referi la anii '90) cred că este montarea cu Oedip a lui Andrei Şerban, de la Opera Naţională din Bucureşti. Lasă că întreg parcursul de substituţie a personajelor constă exact în exerciţiul psihanalizabil al suprimării tatălui. Întrucît, în manejul propus de Judit Dobre-Kóthay, despre taţi în curs de formare, care urmăresc să se substituie tătucului (dedushka) prezent, este vorba şi despre femei născătoare (probabil de viitori taţi în formare, care vor urmări să se substituie...), aşadar, pe cale de consecinţă, predestinate tragicului. Pe băncile manejului - circ antic -, nu stau însă senatorii, ci spectatorii, cărora li se spune limpede: "Voi decideţi!".
 
În afara spectatorilor deveniţi, astfel, actanţi ai istoriei (cum şi sîntem, în definitiv) şi chiar ai parcursului scenic, regizorul mai propune un personaj care, în caietul de sală, este numit Profesorul (deşi, cred, ar fi trebuit păstrată ambiguitatea maximă a respectivei entităţi). Ce să fie, totuşi, acest personaj realizat excelent de Răzvan Mazilu? Destinul? Un orchestrator pervers al existenţei mundane? Un soi de Isus care, deşi omnipotent, nu scapă nici el agresiunii sociale? Expresia sintetică a tragediei feminine şi a sentimentului masculin al inevitabilului? În orice caz, Răzvan Mazilu oferă, în egală măsură, misterul de dincolo de istorie, contrapunctul necesar în momente de prea mare acumulare simbolică şi, pur şi simplu, graţia sa artistică. Utilă istoriei însăşi.
 
Pentru Iulius Caesar, Hausvater l-a ales pe Doru Iosif, descoperindu-i acestuia încă o dimensiune actoricească, de cea mai exactă forţă persuasivă. Aproape că nu personajul Caesar acţionează ori bîntuie prin spaţiul de joc, ci statuia de marmură a imperatorului, conştientă, ca atare, de perenitatea ei şi de nimicnicia din imediat. Viitorul, sub chipul unui Brutus creat de Ion Rizea, este reversul medaliei, labilitatea în stare pură, preferinţa pentru rangul al doilea (de unde toţi, însă, visează la starea de Caesar), un soi de Yin pîlpîitor pentru Yang-ul caesaric. Logica succesiunii este una în valuri, Brutus fiind împins spre decizia definitivă de valul din urmă, nu de propria-i voinţă. Care val, la rîndul lui...
 
Tot o variantă antinomică funcţionează şi pentru alveolele de sticlă din stînga şi din dreapta manejului, fără ca acestea să joace roluri stabile pe tot parcursul spectacolului. Totuşi, una dintre ele va fi, în cea mai mare parte a timpului, rezervată intimităţii, inclusiv erotice, a lui Caesar, apoi desfăşurării fantomei sale, grevînd istoria, jucînd-o ca un păpuşar vindecat de obligaţia temporalităţii. Cealaltă va fi cînd a decăderii sociale, cînd a maternităţii ca blestem (doar seriile se continuă imuabil...) etc.
 
În momentele în care lucrurile sînt aduse însă prea exact în prezent (în prezentul media sau de piaţă neagră a micii contrabande, de pildă), sensul major se diluează, prin încărcare simbolică şi descărcare relaţional-cronologică. Sigur, Codruţa Popov are dreptate cînd notează în caietul spectacolului (excelent realizat): "Întotdeauna şi dintotdeauna a fost vorba despre prezent, numai şi numai despre prezent". Atîta doar că nu mereu orice se potriveşte cu orice. Altfel, fireşte, nici un eveniment din trecut şi, ca să zic aşa, nici o amintire despre viitor nu funcţionează artistic şi nici (eu cred în necesitatea manifestului de acest tip) ca instrument de pedagogie civică fără rudenia de sînge cu haloul contemporaneităţii.
 
Stabilirea premierei în preziua datei cînd, cu douăzeci şi unu de ani mai înainte, a început sfîrşitul comunismului la Timişoara, s-a dovedit a fi nu doar o augmentare a sensurilor spectacolului, dar şi o modalitate de a comunica verde-n faţă adevărul. Pe care îl cam ştiam, căci, vorba lui Bacovia: "Un gol istoric se întinde,/ Pe-aceleaşi vremuri mă găsesc".



 Toate articolele despre Iulius Caesar


0 comentarii

Resurse

 Alte articole de Doru Mareş


SCRIEŢI LA LITERNET

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la [email protected]. Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet.ro? Îl puteţi introduce aici.


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer