De la ascetism la terorism - Hadewijch

Haneke minus intenţii făţiş moralizatoare plus personaje greu de penetrat / personaje-noţiuni abstracte à la Bresson plus un realism transfigurat; aşa ar putea să arate o schemă care defineşte cinemaul practicat de regizorul Bruno Dumont, o schemă simplificată şi epurată cât se poate de mult - asta ca să fim în ton cu principiile sub care francezul tratează realitatea din filmele sale. Această schiţă are de obicei ca rezultat ceva bun, chiar foarte bun câteodată - vezi L'humanité (1999). În cazul celui mai recent film al său, după un timp de gândire / rumegare îndeajuns de lung, se ajunge la concluzia că rezultatul e pe măsura aşteptărilor.
 
Hadewijch e numele unei sfinte flamande din secolul al XIII-lea, ale cărei extazuri erau mai curând de ordin contemplativ şi meditativ, spre deosebire de misticismul altor sfinţi, care se manifesta prin semne ce pot fi interpretate ca fiind îndoielnice (cum ar fi convulsiile, levitaţiile, sângerările şi aşa mai departe). Ceea ce pare să-l fi atras cel mai mult pe autor la Hadewijch e faptul că în acest caz iubirea (sau, mai exact, nevoia de a iubi şi, mai ales, de a fi iubit) îndreptată către Dumnezeu este exprimată într-o manieră radioasă.
 
Hadewijch, cea a lui Dumont, e o tânără din zilele noastre (acesta e atât numele său religios, cât şi cel al mănăstirii unde şi-a găsit refugiul) care confundă abstinenţa cu martiriul - nu mănâncă, nu se protejează împotriva frigului. În prima parte a filmului, tânăra e dată afară din mănăstire de maicile care îi doresc binele, pentru a fi nevoită ca, printr-o existenţă "normală", să-şi domolească fanatismul. Normalitea în cazul tinerei constă într-o casă din mijlocul Parisului - luxoasă, fastuoasă, al cărei interior aduce cu cel al unui palat (din scrierile sale, se presupune că şi Hadewijch cea din secolul al XIII-lea făcea parte dintr-o familie aleasă, foarte înstărită); nişte părinţi cu care nu comunică deloc - un tată diplomat mai mereu plecat şi o mamă absentă, chiar şi atunci când e prezentă. Foarte repede devine evident că regizorul, arătându-ne, dăscăleşte cu degetul arătător (îl ştiam pe Dumont mai subtil de-atât) în faţa cui se revoltă personajul său, canalizându-şi toată dragostea către Dumnezeu, ajungând până la a tânji după expresia Sa carnală şi suferind teribil pentru absenţa fizică a celui pentru care se păstrează castă.
 
Într-o zi, Hadewijch - redevenită Céline în lumea pe care o respinge - îl cunoaşte pe Yassine, un tânăr arab de vârsta ei; aici e momentul în care cei care cunosc precedentele filme ale francezului încep să aştepte un eveniment prin care acesta îşi merită asemănarea cu Haneke, dar băiatul se dovedeşte a fi în stare să-i respecte pioşenia. Prin intermediul lui, Céline îl cunoaşte pe fratele acestuia - Nassir, un predicator extremist al islamismului, în al cărui avânt tânăra, în naivitatea sa, vede o pasiune asemănătoare cu a ei.

Nassir o introduce într-o organizaţie teroristă musulmană, iar Céline va ajunge să creadă că şi-a găsit adevărata chemare; ceea ce-i va aduce sfârşitul. Sau, cel puţin, sfârşitul vieţii laice. Dar nu şi finalul filmului - urmând un episod destul de derutant; acesta ar putea la fel de bine să anuleze acel prim sfârşit - asta dacă ne-am lăsa furaţi de ambiguitatea momentului şi nu am fi atenţi la coloana sonoră. Episodul vine împreună cu o muzică pe de-o parte melodramatică, pe de-o parte înălţătoare - pe măsura evenimentelor, dar total împotriva demersului regizoral, care se conturase clar până în acel moment -, subliniind în acest fel că avem în faţa ochilor o salvare simbolică, de altfel - cumva aşteptată şi binemeritată.
 
[Paranteză apropo de muzica care pare o nouă înclinaţie a regizorului: formaţia La Mathilde, care cântă live şi lung la un moment dat, este de-a dreptul mişto; închid paranteza]
 
Poate că lui Hadewijch îi lipseşte subtilitatea altor filme de-ale lui Dumont, dar acest lucru pare asumat, este condus excelent şi jucat impecabil (neprofesionista Julie Sokolowski e minunată în fiecare moment). Punând în prim plan extremismul - fie el religios sau politic - Dumont vorbeşte despre spiritualitate în contextul societăţii actuale; iar un film despre mântuirea sufletească în zilele noastre e, cumva, o miză foarte grea.