Cum o dă Ron Howard ca să pice prost - The Dilemma

Dacă Vince Vaughn n-a făcut recent niciun film nou cu Moş Crăciun, îl putem vedea în The Dilemma / Cum o dai să fie bine?, un fel de comedie despre sinceritatea relaţiilor sentimentale sau de prietenie. Văzând filmul, aveţi de ce să verificaţi de trei ori dacă regizorul e, într-adevăr, acel Ron Howard care a făcut Frost / Nixon sau A Beautiful Mind.
 
The Dilemma  are patru personaje, pe care le cunoaştem încă de la primul cadru. Sunt două cupluri: Ronny (Vince Vaughn) şi Beth (Jennifer Connelly), respectiv Nick (Kevin James) şi Geneva (Winona Ryder). Primul nu e încă un cuplu pe hârtie, în vreme ce al doilea da, fiind pentru Ronny un exemplu de reuşită matrimonială de care se teme, totuşi, pentru că nu are curajul să-şi ceară iubita de nevastă.
 
Să nu credeţi că această idee simplă e furnizată repede. Aerul destul de fals de bună-dispoziţie care învăluie petrecerea improvizată din deschidere (în lipsa umorului sau a naturaleţii situaţiilor) rămâne ca un nor toxic peste întreg filmul.
 
Miza e mult prea mică pentru a fi nevoie de un lungmetraj. La suficient de multă vreme după ce a început filmul cât să te fi prins că nu va ajunge departe, Ronny descoperă că Geneva îl înşeală pe Nick, ceea ce duce la două chestii: nu o mai cere pe Beth de nevastă şi, întrebându-se dacă să-i spună prietenului său adevărul, începe să facă pe detectivul.
 
Faptul că e prea puţin material pentru un film sabotează ansamblul, pentru că ai mereu senzaţia că personajele încearcă să spună ceva, orice, ca să treacă timpul. (Mai ales Vince Vaughn). În plus, e neverosimil ca un bărbat care descoperă că soţia celui mai bun prieten al său are o aventură să se consume atâta întrebându-se ce conduită ar trebui să adopte.
 
Trecutul recent al acestuia legat de pasiunea maladivă pentru jocurile de noroc e un contrapunct tardiv şi incomplet la o poveste lipsită de o intrigă reală şi convingătoare. Lipsa de imaginaţie a scenariştilor se verifică şi în interesul mult prea mare acordat mizei profesionale a filmului.
 
Provocarea cu care se confruntă cei doi prieteni, aceea de a construi un super-motor pentru o mare firmă de automobile, mi se pare suficient de neinteresantă ca să mă piardă de la primele explicaţii tehnice deşi, ca să fiu sinceră, zgomotul final al motorului e, de departe, cel mai puternic element al filmului.
 
Lipsa de alchimie dintre actori îţi sporeşte neîncrederea faţă de ce se întâmplă pe ecran. Dacă Vince Vaughn şi Jennifer Connelly dau cât de cât bine împreună, cuplul format de Winona Ryder şi Kevin James e ca nuca-n perete.
 
Cea mai convenabilă explicaţie în faţa acestui eşec este că Ron Howard a luat scenariul în braţe fără a mai avea timp să ceară modificări esenţiale. Sau poate că nici nu l-au interesat.
 
Există o singură scenă care are umor şi care ne oferă datele necesare înţelegerii lui Ronny (care nu e un om cu toţi boii acasă): petrecerea de sărbătorire a părinţilor lui Beth a 40 sau 45 de ani de căsnicie. Acela e momentul când şi Beth, şi noi ne dăm seama cât de mult a luat-o eroul pe arătură. Faptul că mai râdem, slavă Domnului, ne aduce aminte că filmul e vândut ca o comedie.
 
În ciuda vizibilei bunăvoinţe a actorilor, senzaţia pe care o ai e că filmul s-a făcut pe repede înainte, intrând prematur în producţie şi beneficiind de o toleranţă regizorală deranjantă de la un nume ca cel al lui Ron Howard, al cărui precedent film s-a numit Frost / Nixon.
 
E dezamăgitor şi să vezi că un actor talentat ca Vince Vaughn nu reuşeşte să joace de prea multă vreme decât în comedioare ieftine, când ar putea face mult mai mult. Rolul din Psycho, de Gus Van Sant, e un exemplu. Ce a venit după a fost umplutură.