Tricotat cu găuri - Season of the Witch

Nicolas Cage le mai dă o lovitură fanilor rămaşi. Face echipă cu Dominic Sena, care l-a regizat în Gone In 60 Seconds, dar povestea medievală cu vrăjitoare, cruciaţi şi posedaţi pe care cei doi o livrează e de o platitudine egală cu entuziasmul lor. Season of the Witch are ambiţia de a-l cita pe Roger Corman, dar nici asta nu-i iese.
 
Daca si Ghost Rider: Spirit of Vengeance va fi la fel de prost,  actorul american va avea de ce să se îngrijoreze pentru cariera lui. Multe lucruri îţi trec prin minte în timp ce pe ecran  filmul curge de parca stă. De pildă, faptul că poţi ajunge să îţi alegi proiectele cu ochii inchişi şi să joci fără să gândeşti, din inerţie, pentru că, dacă ai lua o pauză, te-ar cuprinde angoasa.
 
Să intri în depresie înlănţuind un film mediocru după altul e, până la urmă, un semn de sănătate. Dar dacă The Sorcerer's Apprentice avea măcar nişte efecte speciale sprinţare, chiar dacă nu răscumpărau inconsistenţa poveştii sau a personajelor, Season of the Witch nu te atrage prin nimic.
 
Kitsch-ul da, sare în ochi şi împroaşcă totul începând cu plasarea istorică. Suntem în secolul al XIII-lea, când cruciaţii luptau şi ucideau în numele religiei. Doi dintre aceştia, Behmen (se pronunţă asemănător cu Batman, interpretat de Cage) şi prietenul său, Felson (Ron Perlman) au revelaţia pur mecanică, după nişte secvenţe de luptă montate din goana calului, că au ucis atâta vreme aiurea şi că Biserica şi Dumnezeu nu sunt acelaşi lucru.
 
Asta după ce, scuze, filmul debutase cu o scenă în cheie horror în care un preot era ucis de o vrăjitoare spânzurată şi înecată în prealabil (ştiţi şmecheria cu mâna care iese din apă şi te prinde de picior). Nici regizorul şi nici actorii nu se sinchisesc de aerul de amatorism care emană dintre foile scenariului. Hai să nu zicem conflictul psihologico-religios, dar pecetea istorică a unei perioade pentru care, de pildă, Ridley Scott avea nevoie în Kingdom of Heaven  de 140 de minute (chiar de 192, in varianta director's cut), e redusă aici la o concluzie din care şi-aşa lipsesc litere.
 
Nu e de mirare că această lipsă de seriozitate te pune imediat în gardă şi vei păstra un ochi critic, de pildă, pentru costumele prea elaborate ale eroilor (mai ales puloverele şic, tricotate pe faţă, sau fularul trendy înfăşurat în jurul gâtului lui Cage), precum şi o ureche uşor critică pentru cuvinte de genul "sedativ", care sună bizar pentru secolul al XIII-lea.
 
Acţiunea filmului se rezumă uşor la ideea că Behmen şi Felson, împreună cu alţi bărbaţi, trebuie să transporte o fată acuzată de vrăjitorie pentru a fi judecată şi, eventual, condamnată.
 
Calitatea manipulatoare a fetei (Claire Foy, într-un bun debut pe marele ecran) e cel mai interesant element al poveştii, dar ea nu e exploatată decât până la porţile cetăţii, după care filmul se mută cu totul în tabăra horror-ului cu posedaţi şi cu un diavol de desene animate, figurat ca o pasăre hidoasă care vorbeşte cu voce de computer şi moare neverosimil, când se plictiseşte şi ea de film.
 
Dacă Dominic Sena ar fi fost tentat să ia la mişto genul, ar mai fi mers, dar faptul că nu găseşti nimic original pe ecran, că replicile, situaţiile şi personajele sunt uscate, că secvenţele de acţiune sunt atât de previzibile de parcă ar fi scoase din mixer, că horror-ul nici măcar înfricoşător nu e, ci ridicol, sunt suficiente motive ca să fim supăraţi că Nicolas Cage se iroseşte în asemenea prostioare.