Cel mai bun Stan şi Bran - Sons of the Desert

Prieteni nedespărţiţi pe ecran, dar şi în viaţa reală
 
E neobişnuit să afli că ceea ce reprezentau pe ecran erau şi în viaţa reală. Stanley Laurel şi Oliver Hardy, cunoscuţi de publicul român ca Stan şi Bran, au fost regii filmelor de categorie B timp de aproximativ 20 de ani, de la finalul erei mute (au fost printre puţinele staruri ale erei mute care au păşit în era sunetului glorioase şi asta fără mari dificultăţi) până la suspendarea genului de către marile studiouri foarte rezervate ca urmare a efectelor celui de-al doilea război mondial. Rămân în memoria publică drept cel mai de succes duo al ecranului.
 
De-a lungul celor 100 de filme făcute împreună, personajele celor doi actori au rămas de nedespărţit, cu toate că finalurile rareori îi găseau glorioşi. Probleme, probleme şi alte probleme, dar tot împreună.
 
În mod normal acum ar trebui să vorbesc despre cât de puţin imaginea aceasta semăna cu realitatea. Hollywood-ul ne-a obişnuit ca dincolo de imagini perfecte să vină cu relatări din culise despre orgolii şi ambiţii distructive. Stan şi Bran fac parte din categoria "excepţiile care confirmă regula". Prietenia lor din viaţa reală era la fel de strânsă precum cea de pe ecran.
 
"Nu ştiu să îşi fi spus ceva urât unul altuia vreodată" spune fiica lui Stan în Revenge of the Sons of the Desert, un documentar despre fan clubul care a împrumutat numele (şi nu numai) celui mai apreciat film al lor şi în care se găsesc şi români, după cum ne spune un membru.
 
Şi de ce nu ar exista şi români? Prin intermediul televizorului, filmele cu Stan şi Bran au devenit o tradiţie de week-end în multe familii din România, în anii '90. Acesta a fost şi intermediul prin care comedianţii au fost martorii revenirii popularităţii filmelor lor în anii '50, în ţările natale.
 
Probleme cu soţiile
 
Ca şi imaginea lor de prieteni nedespărţiţi care a existat atât pe ecran, cât şi în viaţa reală, tema favorită a duo-ului, şi anume dificultăţile cu soţiile (sau cu soţia unuia), îşi are rădăcini foarte adânci în viaţa personală a celor doi. Sons of the Desert, creat în perioada de glorie a acestora, un an mai târziu după ce The Music Box a primit premiul Oscar la categoria scurt-metraj (o întâmplare singulară), este unul din acele filme cu soţii supărate.
 
Stan şi Bran sunt doi membrii ai organizaţiei foarte stricte care dă numele filmului. Cine face un jurământ trebuie să îl respecte, iar a depune jurământul nu este opţional. Stan, crezând că are de ales, încearcă să scape de el, dar Bran, de lângă el, îl obligă să promită că va participa la convenţia de la Chicago. "De ce nu ai vrut să depui jurământul?" îl întreabă Bran în maşină pe prietenul său. "Nu ştiam dacă soţia mă va lăsa" răspunde Stan. Urmează multe sfaturi, câteva remarci despre bărbăţie şi opinii despre cine trebuie să fie şeful într-o familie, toate spuse foarte convingător de Bran. Acasă însă lucrurile se schimbă. Stan începe să dea sfaturi lui Bran privind aceleaşi subiecte. Se opreşte la apariţia soţiei cu puşca în mână (se întorsese de la vânătoare).
 
Băieţii reuşesc să ajungă şi la convenţie (îşi păcălesc soţiile), unde se distrează şi se laudă cu isprăvile lor, în timp ce "alibi"-ul lor se scufundă.
 
Gesturile lor binecunoscute (scărpinatul în cap al lui Stan, "emoţiile" feminine ale lui Bran, printre altele), replica de bază "Altă belea în care m-ai băgat", situaţiile repetitive care nu îl încurcă pe Stan, dar îl enervează pe Bran sunt folosite şi în Sons of the Desert, cu un efect mai puternic însă. Filmul are o poveste care nu mai este o simplă scuză, ci reprezintă o fortificaţie pentru glumele lor.
 
Imnul organizaţiei şi Honolulu Baby sunt două momente simple cu efect maxim. Ele nu mai sunt regăsite în alte filme ale duo-ului, ceea ce asigură acestuia o identitate pe care cei doi ar fi trebuit să o caute şi pentru celelalte filme. Nu prea au făcut asta, de aceea opera lor e discutată în principiu la grămadă şi chiar subapreciată. Simpatici ştim că au fost. Dar geniali?